ALL YOU PARASITES, GTFO OF MY WAY!!!

I am disgusted by people who always complain about being bored or not having the latest iPhone model or other shallow bullshit, like the world (parents, boyfriends, acquaintances  etc) owe them something...OPEN YOUR EYES AND LIVE YOUR F*CKING LIFE!!! GET UP AND FIGHT FOR WHAT REALLY MATTERS! Take responsibility for the mess you've created and stop sucking everyone else's life with your chaotic shit! This goes to all the ungrateful and restless energetic vampires out there, that think you're only breathing to serve them and their pathetic moody requests...WELL, FUCK YOU, YOU COWARD PIECES OF SHIT! THERE! I SAID IT! FUCK YOU, YOU WORTHLESS PARASITES! STOP SUCKING THE FUCKING LIFE OUT OF HUMANS THAT ARE STRUGGLING  WITH THEIR OWN BATTLES, WITH YOUR STUPID REQUESTS OF SOMEONE ALWAYS HAVING TO WIPE YOUR LAZY ASSES! WIPE YOUR OWN FUCKING ASSHOLE OR GET THE FUCK OUT OF MY WAY!!! Let's be clear. I'm always empathic, help those in need and fight for others, as much as I'm fighting for myself. BUT I'M NOT HERE TO TAKE SHIT FROM SPOILED STUPID BRATS, to always clean like a slave after everyone else;s mess, to be an emotional/psychological garbage can of an idiotic human being for the same shit that they always create, no matter the help or support you give them. FUCK YOU and your poisoning, annoying and always negative presence and manipulative states!! GET YOUR SHIT TOGETHER! I'M DONE LISTENING TO your own created BULLSHIT!!! GET THE FUCK OUT OF MY WAY!

cum?

Ma intreb oare de ce nu ma indragesti doar pentru cele mai vizibile calitati ?! Ma intreb cum de-mi luminezi cele mai obscure ganduri...Cum de ma vrei, nu in ciuda, ci pentru cele mai "stirbite" trasaturi ... Cum de ma suporti atat de nobil cand nici macar mie nu imi e drag de mine?! Cum imi aduci zambete, fara nici o stradanie, cand totul pare ca s-ar narui?!?! Cum de ma iubesti atat de frumos??? Cum?!?!  :)

"It has to be ok", I keep telling myself!

Lately, I've been confronted with that awkward moment when ceasing to exist is needed for everyone's sake, but you're responsible for a soul you've just adopted and have to keep on fighting with no weapons of whatsoever in a land that's a stranger to righteousness, common sense, love, decency or any sign of humanity, where sheep in disguise, stupidity, cowardliness and fake snakes are put on a pedestal, before anything that stands for truth, bravery or kindness...way to go, life! way to go!

Not such great times for me... None of us should come to say that: "Hey, I'm used to everyone not caring!"... But, it has to be ok, we keep saying to ourselves ...And we get to a point when we realize that we've been alone for too long, to stumble now, when we're  not really that all alone. Still, if we try to stay strong that doesn't mean that we don't need someone else to just be there, from time to time, at least, especially in the hardest of days...

Enough of this pushing aside bullshit, for today! I wish everyone a great sunday and a happy life (as much as it can be), while we're here! Take care of yourselves and the ones you love, while their still around...

Eternal Love to/for everyone!


Dani (for now)!

EU sunt... TU! - Nice to meet you! :)

Cateodata imi doresc sa nu imi mai promiti nimic, sa nu-mi mai povestesti despre scenariile in care suntem impreuna, fara nici un impediment. Cateodata imi doresc sa nu-mi povesteti nimic despre ceea ce ar fi frumos sa se intample atunci cand ne vom reintalni, altfel decat metafizic. Cateodata imi doresc sa nu-ti faci nici un plan de viitor cu mine, fie el cat de mic. Cateodata imi doresc sa nu-mi spui ca ti-ai dori sa fiu langa tine. Cateodata imi doresc sa nu stiu ca ma vrei langa tine, pentru ca imi aminteste de cat de mult imi doresc eu sa te am langa mine si asta ma intristeaza pentru ca uit sa ma bucur de ceea ce oricum avem déjà ACUM. Nici unul din noi nu stie exact ce suntem, incotro ne indreptam sau de ce ne pliem atat de frumos unul pe celalalt. Cui ii pasa?! E bine! “Azi” vreau sa uitam de “maine”. Vreau sa ma bucur de tine, de mine, de noi asa cum suntem acum. Nici cand vorbim despre lucruri serioase nu reusim sa ne stergem zambetele de pe fata. Am observat ca si tu patesti la fel. Daca ai fi langa mine, ai simti cat de tare imi arde fata numai cand vad cat de frumos ma privesti, chiar si printr-un dispozitiv rece. Te simt de la mii de kilometri departare, de parca ai fi aievea. Asa ca, oricat de tare mi-as dori sa verbalizezi din cand in cand tot ce inseamna “noi” pentru tine, pe atat de mult imi doresc sa nu imi spui ce ne asteapta, pentru ca nu vreau sa uit cat de norocosi suntem déjà, doar pentru ca ne-am gasit.

Cea mai complexa fortificatie din Europa, din Epoca Bronzului, se afla in Banat!

Fortificatia preistorica de la Cornesti – “Iarcuri”, datand din cea de-a doua jumatate a mileniului II  I. H., sta drept marturie a importantei majore pe care a avut-o zona Banatului de-a lungul timpului. Fiind de asemenea cea mai complexa fortificatie din Europa, din Epoca Bronzului, asezarea a fost prima data inregistrata de catre topografii Imperiului Habsburgic, in 1723. Mai tarziu, devenind o prezenta constanta pe hartile militare de la acea vreme, a fost identificata ca reprezentand popoarele migratoare. De aici, s-a nascut ipoteza cum ca ar fi ringuri avare. In 1933, Miloia face primele sondaje arheologice, insa constientizeaza ca nu este pregatit pentru cercetare, el fiind pictor de meserie. Prin urmare, el solicita ajutorul viitorului academician Constantin Daicoviciu, sa trimita de la Cluj un arheolog, pe Marius Moga, care devine ulterior director al Muzeului Banatul. Primele sapaturi incep in 1939, dar sunt intrerupte din cauza izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Moga fiind concentrat pe front. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial,  nimeni nu s-a mai bagat pe fortificatie, avand in vedere volumul enorm de munca si bugetul pe care il solicita aceasta munca. Astfel, cercetarile au fost abandonate pana in anul 2007, cand prof. Alexandru Szentmiklos , impreuna cu un coleg, dr. Bernard Herr, de la Muzeul din Berlin, doi tineri inca visatori, dupa cum se exprima arheologul, s-au apucat sa faca o sectiune de 10/2 m, incercand sa convinga comunitatea stiintifica internationala sa le acorde fonduri, lucru care s-a si intamplat. Pana anul acesta, cand deja au inceput sa obtina fonduri cu specificatie clara, respectiv cercetarea asezarii de la Cornesti - Iarcuri, incinta 1. Aici, cercetatorii se confrunta cu o serie de enigme, cu privire la gradul de inteligenta inginereasca, ce i-ar fi putut permis comunitatii sa se constituie la acea vreme. In acest sens, specialistii spun ca este vorba despre o comunitate care era organizata si care s-a bazat pe niste valori culturale religioase foarte clar definite. Comunitatile cruceni-belegis, purtatorii civilizatiei care a creat cornesti iarcuri, aveau ca obicei de inmormantare incinerarea, se inmormantau in spatii sacre, dupa un anumit tipar bine definit, in afara fortificatiei. In afara de ceramica, actuala zona a Banatului era considerata pe atunci un punct metalurgic important. 

Momentan, sapaturile se deruleaza deja de peste 2 luni, in incinta 1, care se afla in incinta 2- o asezare asemanatoare. Acest fapt sugereaza ca exista o ierarhie, deoarece fara un sef si organizare nu puteau construi cele 4 santuri de aparare si mai apoi sa le intretina. La constructive arheologii estimeaza ca s-a consumat o cantitate enorma  de lemn si a trebuit construit dupa o gandire inginereasca, iar pamantul a trebuit batut pentru constructie. Santurile de aparare trebuiau sapate si intretinute. La fiecare ploaie ele sunt umplute cu namol si chiar lasate 10 ani, ele se colmateaza. Din sapaturi, cercetatorii au putut observa urmele de intruziune, care arata ca s-a intervenit la curatarea santurilor. Anul acesta, pe baza fondurilor alocate de Societatea Germana pentru Cercetare (100.000 euro) s-a inceput un nou capitol in cercetarea Fortificatiei Preistorice-Iarcuri. Deoarece tehnologia e de ultima ora, in paralel cu sapaturile arheologice, se desfasoara si scanari geomagnetice, zboruri de scanare lidar in martie si cercetari de teren. Din toate acestea rezulta concluzii in baza carora se face strategia de cercetare. La sapatura din incinta 1, exista o structura sesizata si in plan geomagnetic, care arata o camera ce initial parea o singura structura. De faptm ea este o structura cu un sant de fundatie, construit undeva la 1400 i.h., insa arheologii nu pot spune cu certitudine, intrucat nu au primit rezultatele de Carbon 14. Pe mijloc, structura are un sant de fundatie care, catre partea din spate, a despartit interiorul in 2 compartimente: camera privata si un posibil spatiu public al locuintei. Totusi, se pare ca, la un moment dat, au trebuit sa faca un nou sant de fundatie in interior, pentru a intari structura cu un nou sir de stalpi, care sa asigure fundatia. Intre cele 2 struct au batut chirpici. In componenta se afla si bucati din ceramic, de pe la 1500 i.h. De asemenea, cel mai timpuriu ciob dateaza din 1200 i.h., cand inca mai functiona constructia. Nu se stie daca a fost distrusa sau incendiata, dar aratura a ras partea superioara si nu a ramas decat fundatia, pe care pot studia cercetatorii. Cercetarile geomagnetice arata ca, undeva, in zona, a existat si o a treia structura, mult mai tarzie, probabil sarmatica, pentru ca s-a gasit ceramica si acolo. Directorul de proiect povesteste ca sarmatii a fost cam peste tot. Din punct de vedere genetic, nu se stie daca sunt sau nu sarmati, insa obiceiurile lor sunt similare comunitatii sarmate. Modul de inmormantare si de viata tine de sarmati.. Restul tin de perioada bronzului. Fortificatia a fost constituita si functional intre 1400-1100 i.h.Cine au fost cei care au locuit aici? – Asa numitii purtatori ai culturii cruceni-belegis, cultura care a controlat in a doua jum a mileniului 2 i.h. principalele cai de acces dinspre Europa Centrala, catre Marea Mediterana si vice-versa . Ei se ocupau cu crescutul animalelor, dar si cu agricultura. Pozitionarea fortificatiei la Cornesti, in zona campiilor inalte ale Vingai, arata factorul geostrategic al acestei asezari. Totusi, in perioada respective, existau mai multe comunitati care au locuit si de jur imprejurul fortificatiei, fara ajutorul carora nu s-ar fi putut construi cetatea. Structurile fortificatiei se intend pe 1780 ha, fiind Cea mai mare cetate preistorica din Epoca Bronzului,  din toata Europa. O asezare ceva mai mare, dar nu la fel de complexa, se afla in Ucraina, avand 3.500 ha, dar cu un singur sant de aparare care cuprinde 3 asezari. Aici avem ceva mai complex: 4 santuri de aparare, cu tehnici diferite de constructive, ale caror evolutie se poate observa in timp, ce constituie subiecte de cercetare pentru foarte multi ani de acum inainte. Cine cdoreste sa cerceteze doar structura defensiva, poate veni la Cornesti, sau cei ce doresc sa cerceteze arheologie de peisaj, cerceteaza asezarea, sau, din punct de vedere antropologic (antropologie culturala), spatiul de  la Cornesti este cel mai potrivit. Din punct de vedere al  nenumaratelor situri care incep din Neolotic si pana tarziu, in sec XVIII, Cornesti-Iarcuri reprezinta una din cele mai favorabile fortificatii pentru cercetare. La Sud de Cornesti exista un alt sit arheologic important Cornesti-Cornet, unde cercetari arheologice au fost facute in anul 1970-1971 si unde se afla o asezare de bronz-mijlociu, care au fost stramosii acestei culturi,  de la Cornesti-Iarcuri, impreuna cu cei de pe malul celalalt. Cultura de la “Iarcuri”  a aparut, prin 1550 i.h.,  ca urmare a unor evenimente care au determinat ample miscari de populatii, determinate probabil de racirea climei, datorate celebrei explozii a Vulcanului de la Santorini, care a provocat pe atunci o scadere a temperaturii in emisfera Nordica. Eruperea a fost inregistrata si in textele egiptene, iar dovada raspandirii cenusei se gaseste si la Marea Neagra si in pesterile din Ungaria. Acesta este considerat ca fiind unul din factorii care au contribuit la revolutia culturala,  materiala, intrucat atunci are loc dezvoltarea metalurgiei bronzului, se creeaza puncte strategice si se stabilesc noi linii de comunicare cu alte zone. Caile de comunicatie erau pe atunci Dunarea, ca si canal principal, apoi Morava pana in Marea Mediterana. Pe atunci, aceasta cultura ontrola Sava, Drava, Dunarea, Tisa, Muresul si faptul ca Cornesti se afla la 30 de Km de Mures si 30 de km de Timis, arata ca fortificatia era zona care putea controla comertul cu Transilvania. Era, deci, o zona de influenta. Cel mai important, spun cercetatorii, este faptul ca, dincolo de materialele geostrategice, aur, cupru, staniu, existau si alte material care nu sunt sesizate atat de repede, precum sarea: care era utilizata si in prezervarea hranei, dar si pentru alimentatia propriu zisa, un om avand nevoie de 8-9 kg sare/an. Cum Panonia nu avea sare, ea trebuia adusa de undeva. Cele doua surse, undeva la jumatate de drum, se afla Transilvania si zona Alpina, zona Harschtadt-ului. Preistoricienii au descoperit ca tehnica de fabricare a calupurilor de sare exista in zona carpatica inca din neoliticul timpuriu. Cu alte cuv, exploatarea sari, e o activitate curenta in bazinul Transivlania, nu degeaba exista si acumularile de bogatii. Arheologii spun ca sumedenia de sit0uri arheologice, mai ales din epoca bronzului, cand se nasc elitele razboiului, cand apar cantecele eroice despre faptele de vitejie.  Arheologii din Polonia au descoperit recent artefacte ale acestei culture si in Sudul-Vestul Poloniei . Se pare ca, undeva prin secolul XII, cand vremea s-a racit din nou, cruceni-belecis se raspandesc si catre vest si ei stau la baza culturii protovilanova si altii catre sud, pe valea Moravei, aproape de Kosovo. In est sunt regasiti pana in Moldova si in vest ajung sa formeze cultura gava. Aceasta asezare, aparata de 4 ziduri, se pare ca, ar fi fost abandonata. Deocamdata, exista doar ipoteze. Nu exista semne ale unui atac, care sa fi distrus fortificatia, insa zidurile sunt distruse prin foc. Existau comunitati, precum helvetii, care isi incendiau asezarile/cetatile, atunci cand le paraseau din cauza foametei, pentru a nu mai avea motivatia de a se intoarce inapoi. Totusi, sapatura trebuie sa fie confirmata prin cercetari minutioase, iar arheologii se feresc sa dea pronosticul imediat, pana nu au toate datele. Cultura a supravietuit de pe la 1550 pana pe la 1000 i.h., iar vecinii important, pe atunci, erau micenii, tirinii si chiar Troia. Din punct de vedere stiintific, cercetarile arheologice de la Cornesti se desfasoara la cel mai inalt nivel, la sapaturi lucrand si arheologi renumiti si palinologi, care au analizat atat valea, cat si alte zone din imprejurimi. Astfel, s-au descoperit eroziuni masive in zona, datorate defrisarilor masive. Acest lucru poate fi legat de constructia celor patru valuri care au necesitat o structura de lemn. Totusi, asezarea a avut nevoie si ea de un consum propriu, de la constructia caselor, pana la consumul din case. Pe de alta parte a existat si o activitate metalurgica ce a necesitat, de asemenea, consumul de lemn care trebuia sa vina si el de undeva. Defrisarile isi gasesc explicatia in acest consum. Arheologul sef a tinut sa precizeze ca fortificatia este una de prestigiu. Totusi, in situl arheologic de la Cornesti-Iarcuri , au trebuit sa investeasca mai degraba specialistii nemti, care isi aduc si studentii sa invete de pe urma fortificatiei. Muzeul din Berlin si Muzeul din Frankfurt si Societatea Germana pentru Cercetari, au fost principalii cotizanti la finantarea sapaturilor. De la Consiliul Judetean Timis, s-au primit peste 50.000 de lei, bani inclusi in bugetul de cercetare, doar pentru doua luni de cercetare – asta e suma care include doar salariile muncitorilor. Pentru cazare cotizeaza Muzeul Banatului. Dupa finalizarea sapaturilor, se acopera din nou cu pamant si se reda in refolosinta pentru agricultura. Arheologii romani au mai aplicat si pentru finantearea altor proiecte cu obiective ft clare. In parallel cu cercetarea actuala, arheologii romani doresc sa cerceteze si zidurile fortificatiei . In martie 2013 echipa de arheologi romani a facut prima scanare prin tehnica lidar, din Bantat, pe baza finantarilor din Germania. Asa au adunat 80 de giga de informative, ceea ce inseamna pentru comunitatea din zona posibilitatea de a vedea pana si cum isi pot face planuri, in caz de inundatii.

Intrucat cetatea are mai multe cai de acces si vai, arheologii mentioneaza ca ea nu este una strict defensiva, fiind greu de aparat, in aceste conditii. Toate vaile marunte au fost candva si surse de apa. Momentan, arheologii sunt cei care izoleaza complexele.

Muzeul din Berlin a donat déjà 9 vitrine care se afla déjà in Romania, la primaria de la Ortisoara, gata de a primi exponate pentru a le transforma intr-un muzeu care sa exemplifice importanta fortificatiei Cornesti-Iarcuri. Daca muzeul este instituit la Cornest, in afara de locuri de munca, el poate reda si timisorenilor posibilitatea de a vizita obiectivul touristic, la doar o plimbare cu bicicleta. In 2007 au inceput proiectul la sfarsitul lui septembrie – inceputul lui noiembrie. In 2008 au inceput cu sponsorizarea de la nemti, care le-a permis continuarea cercetarii, iar cand s-au terminat fondurile arheologul sef le-a spus oamenilor “cine vrea, ramane langa mine!” si au ramas toti studentii pentru a-l ajuta la finalizarea sapaturilor de la acea vreme. Abia mai tarziu a inceput sa cotizeze si Consiliul Judetean Timis.  Valorificata din punct de vedere turistic, fortificatia ar putea deveni punct de importanta majora si la peste 3.000 de ani, pe vremea cand reprezenta  un punct de dezvoltare semnificativ, pentru intreaga Europa.

plictiseala???

Chiar nu exista “ma plictisesc!”. Nu cand esti singur. Mi s-a intamplat, cel mai adesea, sa ma plictisesc doar in compania altor persoane, dar niciodata cand sunt singura. Deci, sa nu mai aud ca va lamentati ca va plictisiti, atunci cand sunteti singuri! La cat gunoi e in jur, am face bine sa ne “armam” cu auto-entertainment. Avem acces la atatea lucruri, dar, cel mai important: AVEM ACCES LA NOI INSINE. Ce poate fi mai frumos de napastuitor decat propriul univers?! Ce poate fi mai antrenant decat propriile intrebari si fauriri ale minti si sufletului? Ce poate fi mai frumos?!

Dragii mei, cand suntem singuri (MAI ALES), NU exista : “ma plictisesc!”. Exista doar “nu pot/nu vreau/nu am chef sa privesc in mine/in tine/in jur, pentru a observa cate mai am de aflat/invatat/trait/experimentat si, de asemenea, cate nu voi putea cunoaste niciodata, bucurandu-ma ca exista intamplari, fenomene, mistere gata sa fie deslusite de mine, de tine, de cineva…de oricine… Cum ne-am putea plictisi? Nu stiu voi cum sunteti, dar in conceptia mea, cea mai urata plictiseala e cea conditionata. Da! Sunt acele situatii in care ne gasim, mai mult sau mai putin voluntar, atunci cand acceptam sa acordam din timpul nostru persoanelor care ne lasa reci din punct de vedere spiritual sau mental. Si, intr-un final, cea mai dureroasa plictiseala, e plictiseala in doi. Atunci cand ai explorat toate variantele care ti-ar fi permis sa faci ca un moment sa fie magic sau cand incerci sa dezvolti activitati dincolo de limita rece a vizionarii unui film din care nu ai ce sa inveti sau din replicile reci pe care le primesti la aproape fiecare tentative de comunicare libera. Eu o numesc plictiseala dureroasa. Cateodata ma intreb pe ce e fondata afectiunea pe care o am fata de diverse personaje, tocmai din cauza faptului ca interactiunea verbala sau nonverbala este dureros de plictisitoare, indiferent ce as face.

cativa ochi inchisi si niste licurici...

Eu cand vreau sa ma linistesc, inchid ochii si ma duc la serile caldute in care alergam prin gradina dupa licurici, un pic timorata de umbrele copacilor si plantelor, in lumina diafana a lunii pline. Era un intuneric in care ma avantam nu in ciuda fricii, ci PENTRU ca imi era frica. Doream sa cercetez, sa aflu ceva.

E ceva care ma calmeaza la “bajbaitul” prin intuneric. E o siguranta mai veche a faptului ca, daca il cunosti, nu mai ai de ce sa te temi. La fel cum, alergand dupa licurici, ma avantam in invaluitorul intuneric, din sete de mister si cunoastere, pentru ca mai apoi sa-l “cuceresc”. Cam asa e si cu intunecimile mele sau cele ale semenilor. Asa cum vizibilele calitati pot reprezenta masti impuse, neprevazutul intuneric poate fi plin de magie, minunatie si calm, odata cu cercetarea sa. De ce ar fi intunecimile mele mai diferite decat gradina in care ma avantam pe timpul noptii, gata sa infrunt orice ar fi putut sa apara? Din acest motiv ma linistesc cand inchid ochii si imi amintesc cum alergam dupa licurci in noapte. In acel moment imi reamintesc ca sunt curajoasa si ca monstrii sunt doar o chestie de nuanta. E nevoie doar sa-i cunoastem, pentru a ne deveni prieteni…Nu e suficient sa stim ca sunt acolo fara a ne infunda in “padurea intunecata” a sufletului nostru…trebuie sa stim CE/DE CE e acolo, altfel doar iluzia razelor de soare ne poate salva. Trebuie sa ne imprietenim cu noaptea…Trebuie sa cunoastem umbrele ei. La naiba, putem sa ne si jucam cu ele, oricum, fara (chiar si o mica sursa de) lumina, nici nu ar exista. Asa ca, ma duc sa imi amintesc cum alergam in noapte, singura, dupa niste…licurici…sau licuricii erau doar un pretext….ma duc sa vad ce mai e prin intunecimi. Ma voi intoarce mai calma, dupa ce voi discuta cu cativa “monstruleti”. J Ma duc repejor, pana nu rasare soarele si ma face sa cred iar ca exista doar lumina….

La rascruce

Niciodata nu m-am simtit mai confuza decat acum. E un "acum" care nu ma satisface din nici un punct de vedere. E atat de rece tot in jur ul meu... E rece afara...Oamenii sunt reci... Cel mai apropiata ma simt in acest moment de greierii pe care ii aud afara...

Hope, you say?!

Sometimes I get so sick of pretending that I’m happy…I’ve been pretending for so long that I almost forgot what happiness really feels like… There are so many things going completely in the wrong direction that often I hope to go to sleep and never wake up… Nothing makes sense anymore no matter how hard I try to fix things…people seem like animals that get their kicks from enjoying somebody else’s pain. Shallow faces, shallow behaviors, shallow attitudes, shallow smiles that look like evil grins, huge shadows are trying to destroy the last remaining ray of light in my life…and... HOPE...hope seems such a surreal feeling...

one.

Ideea cum ca am fi arhitectii propriului univers si ca restul oamenilor cu care intram in contact sunt niste oglinzi umblatoare mai mult sau mai putin clare, dincolo de faptul ca pare egocentrista, ea este, de fapt, oarecum tristuta. Lasand provocarile la o parte, imagineaza-ti cum ar fi ca toti oamenii minunati care ti-au atins sufletul sa existe doar in inchipuirea ta... doar in desenele mintii tale... Niciodata sentimentul insingurarii nu se poate simti mai intens... Mereu ne trezim dorind ca intamplarile negative sa nu fie altceva decat niste cosmaruri, asa ca decidem sa tragem un pui de somn, poate poate ne trezim si monstrul pare mai micut. Dar ne-am intrebat vreodata cum ar fi ca intamplarile pozitive din viata noastra (cu tot cu oamenii minunati care contribuie intr-o mai mica sau mai mare masura la evolutia noastra spirituala), sa fie doar o scurta sclipire a unei constiinte ce ruleaza niste iscusite  programele ?! Cum ar fi ca acei calatori frumosi, acei OAMENI sa nu fi existat de fapt niciodata?! cum ar fi? Ideea poate fi relativ aplicabila si la o scala minora, tinand cont de faptul ca aceeasi oameni minunati pot reprezenta cosmarurile altora - acest lucru in sfera universului ce il percepem noi ca fiind real in marea majoritate a timpului.
Totusi, problema ridicata initial implica suprapunerea mai multor universuri mai mult sau mai putin reale. paralele sau/si "intersectate", in timp si spatiu, unde fiecare "TU" e mereu "EU".
Cine a simtit vreodata la inceput de drum ca parca ar trebui sa o ia de la capat...de parca acela nu ar fi fost inceputul...sau nu ar fi trebuit sa reprezinte un inceput, dupa un fel de constientizare dincolo de propria intelegere initiala. De unde sa fi stiut pe atunci copilul despre vieti anterioare? de unde sa fi stiut despre universuri paralele ? de unde sa fi stiut despre tot si toate cate putin fara a le fi cunoscut vreodata? De unde? 
Din propria experienta/existenta subiectiva (cea de pana acum, mai mult sau mai putin constientizata la diferitele nivele ale posibilitatii de cunoastere) mie imi rezulta ca am stiut candva mai multe decat stiu acum, ca am inteles mai bine decat inteleg acum, intr-o maniera naturala, ca si cand as fi stiut exact tot ce trebuia sa stiu, ca si cum un secret era pe umerii mei si s-a pierdut. Simteam ca sunt obosita si ca trebuie sa o iau de la inceput. Simteam ca am ceva de facut. A trebuit totusi sa mor cate un pic si in ultimii 25 de ani umani pentru a reinvia, pentru a incerca apoi sa-mi amintesc, precum dupa o mahmureala, cine sau ce sunt eu si restul...ce loc am aici...cum pot sa fac sa fie lumina pentru mine si pentru restul lumii. La unele intrebari cred uneori ca gasesc cate un raspuns, dar nu fac decat sa-mi multiplic intrebarile. Totusi, nu ma mai intristez daca  nu am raspunsurile, dar nici nu o sa renunt...Intre timp o sa ma bucur si eu de plazmuirile spiritului meu in conexiune cu tot ce ma inconjoara. De ceva vreme, am inceput sa simt din nou vibratiile fara nici un stimul extern, in afara de ceea ce consider eu ca e un conglomerat de molecule stranse intr-o forma aparent separata cu o constiinta aparent individuala, care tot cauta sa se reconecteaze la ceea ce simte in mod natural ca trebuie sa fie conectata.  Toate asa-zisele noasre probleme cotidiene incep sa ma preocupe atat de putin, indiferent de aparentul pericol iminent. Nu vreau sa-mi mai patez sufletul cu impuritatile a ceea ce impune sistemul superficial al societatii, ca si drept/normal/bun/necesar. Dincolo de etichete de vom intalni cu adevarat cu totii.


Meet me beyond everything we were taught to believe, beyond good or evil, beyond any labels! That's the place where we can truly see that we are one and the same, an entity in itself.

O oboseala placuta. :)

Astazi sunt mandra de mine si de cativa calatori  ciudat de dragi din viata mea. Sunt mandra, nu pentru ca as fi facut ceva bun/folositor pentru cineva. Asta nu se stie niciodata cu certitudine. Sunt mandra, nu pentru ca s-ar fi materializat vreun vis de-al meu sau al unei persoane dragi. Nu...
Astazi sunt mandra de noi toti, cei care facem progrese zilnic, fara ca macar sa ne dam seama. Azi sunt mandra, pentru ca am luat o mica pauza sa ma uit la Daniela de acum un an. Aparent, n-ar fi prea multe lucruri schimbate... Dar niciodata n-am dat doi bani pe aparente (apropiatii stiu asta :)) ). Ideea e ca ma simt, cu fiecare zi, un pic mai linistita cu mine insami. Nu! Nu e datorita castigurile materiale "incomensurabile" din asa-zisa lume a televiziunii timisene, sau datorita vreunui factor extern. Ma bucur ca mi-am amintit de tot ceea ce imi place sa fac si ca desi spectrul pare mult prea larg pentru a putea fi cuprins intr-o singura activitate, in sfarsit, stiu ca nu trebuie sa renunt la nimic. Niciodata nu a trebuit. Mi-am pus pasiunile on-hold, lasandu-le sa zvacneasca mut in mine, de parca as fi asteptat sa ma decid ce imi place cel  mai mult. Nu am facut prea multe, ca nu cumva sa aleg pasiunea gresita pentru a o fructifica in detrimentul celorlalte, fata de care sufletul meu s-ar fi simtit vinovat. Am asteptat destul, zic! Stiu ca le pot imbina pe toate. Azi mi-am amintit sa nu uit de mine, sa nu ma mai aman pe mine. O deicizie de ultim moment a unei persoane dragi, m-a adus intr-o situatie care pentru fiecare dintre noi a insemnat cate ceva. Cateva impedimente in derularea unui mic plan, cateva glumite, cateva greseli, un rezultat palpabil pe graba...dar un pas imens in sufletul meu. Aparent, azi nu am facut nimic special pentru nimeni, poate, in afara de mine. Mi-am demonstrat din inca un punct de vedere, cat de putin iti trebuie pentru a face ce vrei sau ce te face fericit cu adevarat...Azi am gasit acel ceva care ma face sa spun, inainte de a pune capul pe pernna: "Poate ca nu am realizat inca nimic. Poate ca nici macar nu am inceput cu adevarat...poate ca o sa-mi ia o vesnicie sa realizez tot ce mi-am propus vreodata sau poate chiar nu voi reusi niciodata, iar daca voi reusi, poate ca voi fi dezamagita de rezultat sau prea epuizata pentru a ma putea bucura cu adevarat. Am facut ceva...Am facut o incursiune imensa spre o mica parte din ceea ce vreau sa fac si am amanat prea mult." Si incep sa ma bucur de intregul proces. Rezultatele sunt supraestimate. Frica mea de schimbare, cand totul se schimba in jurul nostru, a fost privita de mine ca un fel de paravan, care m-a tinut in siguranta in propria-mi inchisoare. Ma gandeam ca schimbarea ar implica neaparat o adaptare la societatea bolnava. Am tinut atat de strans cu dintii de ideea de protectie si atac pentru a-mi mentine zidurile, incat am uitat un pic de vise. Am uitat de mine, protejandu-ma de voi. Nu mi-as dori sa intru in detaliille motivelor pentru care am facut asta. Cred ca sunt evidente. In ultima vreme, nu ma mai intereseaza de nici o protectie fata de nimeni si nimic. Lucrurile sunt simple. Nu am cum sa schimb pe nimeni si nimic. Nu o sa ma schimb nici pe mine, pentru ca m-am schimbat involuntar. Vreau doar sa revin la esenta mea, care sa-mi permita sa-mi manifest liber si fara amanare ulterioare toate minunatele calitati pe care mi le-a lasat universul.
Astazi sunt cu sufletul alaturi de fiecare dintre voi, cei care incercati zilnic sa faceti cate ceva pentru spiritul vostru sau pentru oricine altcineva, indiferent de circumstante.
De multe ori avem impresia ca lucrurile se imbunatatesc foarte lent, oricat am lupta, dar poate chiar frica de schimbare ne face sa pedalam cand sare lantul de la bicicleta si sa ne intrebam de ce nu ne indreptam niciunde, desi pedalam agale.  Ba chiar ne prabusim. De ce? Pentru ca nu ne-am dat naibii jos de pe bicicleta sa vedem ce se intampla cu noi...Sa rezolvam situatia si sa cautam drumul inapoi spre casa sau spre orice/oricine ne mai face si pe noi fericiti.

NOI NU URAM, M-ATI INTELES?!

Sa fie clar: NOI NU URAM! Noi NU uram OMUL! Sa fim cinstiti, daca uram ceva, aceea e situatia creata de om si pe care oricare alt OM o poate “descurca” sau evita dupa bunul plac si indeletnicire.

Dar de urat, noi nu ne uram intre noi! Cum am putea sa ne uram prorpiile reflexii din oglinzi? Cum am putea sa ne uram atat de intens si adesea pe noi insine??!?! Nu, nu! NOI NU URAM, PRIETENE!

amprenta de "bine"

Parca eu te-am “inventat” pe tine drept si bun. Parca sufletul meu te-a creat din curcubeul, cu un picut de soare timid reflectandu-se pe asfaltul umed, din ploaia de vara de pe strada Poiana Stelei si mirosul de dinaintea furtunilor cu tunete si fulger, cand frunzele desprinse din nucii imensi din gradina copilariei, dansau haotic peste tot si toate…din adierea usoara si invaluitoare a vantului caldut dintr-o perfecta seara de vara…de sub ciresul de unde priveam norii si derulam in minte povesti fanteziste despre alte lumi… de pe meleagurile pe care le strabateam, cautand cascade sau cine stie ce alte minunatii pe care natura parea sa le tainuie cu mult tact….din cei mai inalti copaci, pe care ma cataram si de unde visam ca pot zbura peste tot si toate si nimeni si nimic nu ma va mai putea rani vreodata…

 De acolo te stiu eu pe tine…din tot ce-am visat vreodata ca va fi bine.  Acesta esti tu…Sau asta imi imaginez ca esti tu pentru mine, suflet drag. Culmea! Te doream camarad, nu calator si totusi, toate cele de mai sus nu mai sunt acum decat in mine. Toata partea aceea buna a turbulentei copilarii dificile, toate sentimentele placute in care ma refugiam, tot ce a fost bun si magic, toate acele momente le regasesc in tine in cel mai ciudat mod cu putinta. De asta si nu numai, zambetul tau il produce mereu pe al meu. Imi amintesti de echilibrul din mine atat de bine, incat stiu ca impreuna suntem ca niste domenii complementare, functionand aproape perfect. Esti atat de departe si atat de “parte din mine” incat deseori mi-e teama ca existi doar in imaginatia mea. Cred ca asta e temerea mea. Da…ce gand egocentrist – acela cum ca existenta mea ar fi necesitat-o pe a ta, astfel ca ar fi creat-o dupa nevoile sale cele mai stringente… Parca mai e o vesnicie pana cand te voi atinge din nou. Parca nu se mai termina asteptarea, nici macar dupa ce te-am gasit. E asa frumos cu tine, incat parca intentionat universul a decis sa te tina departe… Cu toate astea, departarea mi te-a dezvaluit si mi te-a dat mai aproape decat credeam vreodata ca poate fi cineva. Tu esti pentru  mine tot ce rezoneaza cu orice idée de “bine” din mintea si din inima mea.

Totusi, privirea iti e confuza si tie uneori, om drag.  Pana si in intunecimile tale, stiu drumul spre lumina, dar oare chiar vreau sa stiu de ce ti-e tie teama atunci cand esti doar tu cu tine?! Oare si acolo esti ca mine, pentru ca n-as stii daca-i rau sau bine.

Irelevant

Cateodata imi e teama ca-mi doresc prea mult sa ma afund in singuratate. Nu doresc sa fug de tine, neaparat. Dar atunci realizez cat de mult contezi tu. Poate ca iti dai seama, poate ca nu. Tocmai cand trebuie, tu ma lasi in pace. Pe de alta parte, exact cand am nevoie sa insisti, o faci. In momentele in care ma lasi in pace ma mai intreb daca simti vreodata nevoia sa lupt pentru tine,.. E irelevant… Ideea e ca stiu ce se intampla si vreau sa stii ca nu e ca si cum as renunta la tine. Nu e ca si cum nu as lupta…Nu ai cum sa lupti pentru cineva in afara de tine, pe lumea asta. Mi se pare imbecil si fara folos din partea mea sa trebuiasca sa lupt pentru cineva. Daca acel cineva te iubeste, trebuie sa-I fii de ajuns. Daca nu ii esti suficient/a, poate ca cel mai bine e sa plece. Si el/ea merita sa fie fericit/a la fel ca si tine. Tu nu iti poti gasi fericirea daca simti ca mereu ai cate ceva de demonstrat. Persoana iubita ar trebui sa te sustina de la sine si sa o sustii la randul tau. Trebuie sa luptati cot la cot sa deveniti mai buni pe toate planurile. Daca pierdeti energie luptand unul pentru altul, deci, fortand lucrurile, cum mai aveti timp si resurse sa luptati pentru  voi sau cu tot ce navaleste din exterior?!

            De asta zic…cateodata mi-e teama ca vreau prea  multa singuratate si ca o sa te saturi de momentele in care am atata nevoie sa port discutii doar cu mine. Cateodata ma mai superi si tu. Nu pentru ca nu m-ai intelege, ci pentru ca uneori imi vad nevoile oglindite in ale tale si ne sincronizam in dorinta de a ne retrage… Daca nu ai fi tu cel care initiaza revenirea, eu nu as stii cand sa o fac. Dar tu stii mai bine decat oricine ca e un univers atat de sigur, de minunat, simplu in singuratatea asta. Ca o veritabila Alice in tara minunilor, ma pierd si eu in lumea mea…si uit drumul inapoi…poate ca de multe ori imi si doresc sa-l uit. De ce?! – Pentru ca e atat de caldut in toata ciudatenia lui universul meu. Tu te pliezi mai bine decat oricine pe tot ceea ce altii ar considera nebunie pura in lumea mea mistica. Totusi… N-as vrea sa trebuiasca sa lupti pentru mine…cateodata nu stiu daca vine de la sine sau daca te straduiesti sa faci sa fie bine. Nu mi te-ai “plans” niciodata din cauza asta… Imi spun ca sunt atatea motive pentru care eu te iubesc, dar niciodata nu-ti pot exprima clar in cuvinte ce insemni. Stiu doar ca in circumstante in care majoritatea dau bir cu fugitii, noi doi rezistam mai  bine decat oricine. Nu pentru ca ne-am propune, pentru ca de multe ori am vrut sa ma rup de tine. Dar de ce as face-o, cand e bine?! Dilema mea e cum de tocmai noi doi, care fugim de tot si toate, ne-am gasit sa fugim unul catre celalalt? Cum se face ca si atunci cand fug de mine, tot de tine dau?! Totusi, te iubesc destul incat sa-mi dau seama ca te iubesc prea putin cand deviezi de la  normele mele. Cand chiar si o idée nu se sincronizeaza prea bine cu a mea, eu incep sa-mi pun intrebari si incerc sa te scot direct din ecuatie. Tu ma iubesti parca mai mult chiar si cand vezi cea mai urata manifestare a mea… N-as vrea sa fiu lupta ta. N-as vrea sa trebuiasca sa lupti tu cu demonii mei. N-ar trebui sa-I vezi tu! Asa ca trebuie sa stii ca te iubesc atat de mult, incat daca vreodata decizi sa pleci (fie si pentru o greseala sau din confuzie) nu o sa lupt pentru tine. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca nu ai face nimic care sa ma raneasca vreodata, fara ca eu sa-ti fi aratat drumul de dinainte. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca si daca ar fi sa fi vreoadta vinovat de ceva, trebuie sa fiu si eu vinovata mai intai.

Pana nu demult, credeam ca simt mai mult decat tine. Ca exprim mai mult, ca te iubesc mai mult. Dar tu ma iubesti altfel. Exact cand si cum am nevoie si nici macar nu stiam. Cand sunt mai putin demna de iubire, atunci iti joci eroic rolul de stalp  sustinator. Cand cred ca nu am nevoie de nimeni, ma sprijini sa fiu mai puternica singura. Ma suporti fara eforturi si fara sa ma judeci, cand nici macar eu nu as sta de vorba cu mine.  Ma iubesti exact cum am nevoie. Si exact cand ma tem ca iubirea mea poate nu e ceea ce ai tu nevoie, ma tragi (simbolic) de maneca sa-mi arati cat de usor iti e si tie sa ma iubesti. Vad asta intr-un sambet sincer, afisat la cea mai proasta gluma de-a mea sau la interesul aratat cand nimeni altcineva nu si-ar dori sa  ma auda/vada.  Daca ai citi, mi-ai spune ca iar am trecut de la una la alta si ca unele lucruri nu se analizeaza, se simt. Le simt, suflet drag…le simt…Dar trebuie sa ma eliberez din cand in cand de mine…Si scriu…scriu, scriu…pana cand uit de unde am plecat, sau pana cand imi amintesc de tot ceea ce stiam de la incept, dar am avut sufletul prea incarcat pentru a-mi putea juca rolul de observator mai mult sau mai putin obiectiv

Asaaaa! Si ca sa nu uitam de unde am plecat, ideea era ca eu nu cred ca trebuie sa lupti pentru iubire. Am fost invatati sa credem ca relatiile de iubire sunt ceva bolnavicios si ca necesita suferinta si sacrificii. Iubirea, pentru mine, e terapeutica mai intai pentru tine si apoi pentru cei din jurul tau.  Prin intermediul ei realizezi cat de tare trebuie sa te iubesti tu pe tine in primul si-n primul rand, pentru a-l putea iubi pe celalalt cu cea mai buna varianta a ta. Pentru a te oferi in cea mai buna forma a ta, din toate punctele de vedere. Dar si pentru acest lucru e nevoie de singuratate, la fel de tare cum e nevoie de iubire. Doar asa pot trai in echilibru. Pe principiul: "Lasa-ma sa ma iubesc si pe  mine, in acelasi timp in care te iubesc pe tine. Da-mi timp sa fiu cu mine, ca sa pot sa am timp si curaj si resurse sa "revin" la tine mai buna!"

Minunatele povesti nenorocite.

            De ce ne place sa citim sau sa ascultam "povestile" altora?! De ce ne cufundam adesea in lumile care ne asteapta tacute si nerabdatoare printre randurile filelor de carte? Dorim sa evadam satui sau plictisiti de viata? Suntem doar curiosi de continut? Cautam ceva sau pe cineva acolo? - DA!  Ne cautam pe noi insine. Tanjim dupa similitudini. Cautam experiente similare, doar pentru  a vedea pe ce drumuri au apucat-o altii, sau cum a rezolutionat povestea daca/cand au simtit/actionat aproape la fel ca si noi.
          De cele mai multe ori e in zadar.  Asta e pe cat de banal, pe atat de interesant. Banal - pentru ca experientele sunt aceleasi, indiferent de gradul de "evolutie" al speciei umane. Bineinteles, cand spun aceleasi, ma refer la simtaminte si la ideile de baza in jurul carora ar trebui sa functioneze o societate din toate timpurile (si totusi mereu a functionat pe dos, in ciuda mintilor evoluate, care au incercat si au luptat sa dea un minim simt al ordinii si echitatii, fara a ingradi libertati fundamentale ale omului), sau cele care fac un suflet sa vibreze...
         Dar, pana la urma, cine asculta?! Cei care asculta, teoretizeaza si ei la randul lor. Cei care au puterea de a actiona, respira muuuult prea confortabil in propria ignoranta. O sa spuneti ca daca vrei, poti actiona. O sa-mi dati teorii culese sau cultivate, la care partea stanga a creierului meu le ovationeaza si-o va face mereu. Ei bne, daca spuneti asta, sunteti si voi tot niste teoreticieni. Nu e ironic?!
        Daca vorbiti din prorprie, experienta, impartasiti-o si altora. Daca ati invins sistemul prin lupte drepte si cu sufletul curat, spuneti-ne ca se poate! Avem nevoie de povestile voastre. Ne-am cam saturat de drame inutile. Toti vrem sa ne fie bine. Binele nu trebuie tinut in secret. NU in momente in care RAUL face parada imbracat in BINE!!!
      Eh...dar cine sunt eu sa spun ce-i rau sau bine?! O sa aflu de la tine, iar  tu o sa-l primesti de la mine! O sa dam mai departe si noi ...tot ce-avem. Dintre toate povestile, nu o am decat pe a mea...cateodata o blestem, alteori imi e draga. O sa vi-o spun candva. Din tot ce-i rau, a rezultat si "bine". Acel bine pot si o sa il impart cu voi. 
      Dat voi?! Ce-i bun in povestea voastra buna-rea?! Ce ati invatat din ea? Cat/ce credeti ca mai aveti de invatat? Ce vreti sa transmiteti mai departe? 

Ce ne facem...?!

Sa fim seriosi, unii dintre noi o ducem mai greu decat altii. Pentru unii e necesar doar sa respire, ca de restul de ocupa…circumstantele. Altii se chinuie de cand se stiu. Lupta si ei cu toate mijloacele pe care le au la indemana sau si le creeaza. Dintre cei care o duc greu rezulta doua categorii: cei care isi fac loc ca serpii pe unde se duc si cei care incearca sa lupte cinstit. Discutiile despre cea de-a doua categorie sunt déjà mai mult decat supra-saturate. Dar eu nu vreau discutii. Vreau doar sa va intreb, daca mai sunteti pe-acolo pe undeva voi, cei care luptati cinstiti, cat de des va vine sa urlati pentru toate rahaturile, nedreptatile, lipsa de logica, inumanitatea si rautatile pe care le vedeti in jur?! Am incercat si incerc inca “positive thinking” pe langa lupta-mi (aparent) inutila… Nu ma deranjeaza faptul ca multi ma privesc exclamand “Uite si la nebuna asta, ce fraiera e!” – prostiile astea nu m-au atins niciodata. Eu vreau doar sa reusesc sa duc un trai decent, pe capsorul meu. Nu va condemn nici pe voi, copiii mamicii si ai taticului, care aveti totul pe de-a gata. Nu va condamn nici pe cei ce sunteti nevoiti sa luptati murdar.   Vreau doar sa stiu, ce ne facem noi, astia “fraieri”, noi, cei care avem curajul sa mai luptam cinstit…. Noi INCOTRO, dragi prieteni?

Picatura de apa din desert.

             Se pare ca din cand in cand ne mai iubeste si pe noi cate cineva. Asa ne mai trezim cu cate un zambet tampitel pe fata si ce sa si facem?! - In timp, iubim si noi inapoi mai mult decat credeam vreodata ca se poate. Fara tunete si fulgere. Fara drame inutile. Fara reprosuri si jocuri meschine! Ii iubim caldut, constant si sincer, pentru echilibrul despre care ne reamintesc de fiecare data ca suntem capabili singuri sa-l dobandim, Ii iubim pentru ca ne iubesc liber, fara a naste in noi atasamente bolnavicioase. Ii iubim nu doar nesabuit. Ii iubim cu sufletul, mintea si corpul pentru ca ei sunt exact ceea ce aveam mereu nevoie si nu credeam candva ca vom gasi in altcineva in afara de noi insine. Ei sunt intruchiparea noastra in cea mai minunata forma. :)

Have you ever felt... TIRED?

The first thing WE’RE TOLD about life as children is that in the end the good prevails over bad, that the evil forces are punished and destroyed by the good. But is it?! Might be… But the good never comes without a glimpse of evil, just as the bad never arrives without a ray of hope.

Nonetheless, the first thing we LEARN about life as we grow up is that there’s nothing good or bad about it. It’s just you and a sea of many other “you” struggling to find their way. For every you and every me, might be a right and wrong, a good or bad that most certainly are not the same for each of us.

The FUNNY thing about life is that we’re all galloping like crazy through the maze missing the point by trying so hard to make one.

The CRAZY thing about life is that we all know that, or realize it sooner or later, but as much as we preach it to ourselves and others, we often find ourselves caught in the maze, especially when we think we’ve paid our dues and learned our lessons. It’s that moment when we decide to get some rest, like the 5 minute nap in the morning that eventually gets us to sleep overdue. But what else can one do when they’re too tired? 

Does the concept of “tired” really exist or do we tend to use it frequently as an excuse to not take charge anymore when the ship is sinking, to bail ourselves hoping that something or someone else will save us.?! We know that’s never possible, yet our subconscious universally acts on each and everyone of us like this, from time to time. It might just be an “error” in our “system”. Maybe we’re just like computers…We shut down when we’re overheated only to restart, with most of our activity lost, being forced to start it all over. Or is it in fact a blessing the opportunity of a fresh start?! Don’t we all dream of escaping?! Who knows?!

Maybe we just get tired of fighting all those monsters outside and inside of us...Or maybe we're just confused by realising they're not there at all and all our struggles have been in vain, because they taught us that life had to be complicated. And it's not...It's nothing more than a rumour killed before it spread out. That’s why we might feel the need to complicate it and get tired. We might be too afraid that there might be nothing else or we may find ourselves being too coward to see the beauty and make the most of it. How much of what we're willing to admit to ourselves can really "beat" the "tiredness"?!