Irelevant

Cateodata imi e teama ca-mi doresc prea mult sa ma afund in singuratate. Nu doresc sa fug de tine, neaparat. Dar atunci realizez cat de mult contezi tu. Poate ca iti dai seama, poate ca nu. Tocmai cand trebuie, tu ma lasi in pace. Pe de alta parte, exact cand am nevoie sa insisti, o faci. In momentele in care ma lasi in pace ma mai intreb daca simti vreodata nevoia sa lupt pentru tine,.. E irelevant… Ideea e ca stiu ce se intampla si vreau sa stii ca nu e ca si cum as renunta la tine. Nu e ca si cum nu as lupta…Nu ai cum sa lupti pentru cineva in afara de tine, pe lumea asta. Mi se pare imbecil si fara folos din partea mea sa trebuiasca sa lupt pentru cineva. Daca acel cineva te iubeste, trebuie sa-I fii de ajuns. Daca nu ii esti suficient/a, poate ca cel mai bine e sa plece. Si el/ea merita sa fie fericit/a la fel ca si tine. Tu nu iti poti gasi fericirea daca simti ca mereu ai cate ceva de demonstrat. Persoana iubita ar trebui sa te sustina de la sine si sa o sustii la randul tau. Trebuie sa luptati cot la cot sa deveniti mai buni pe toate planurile. Daca pierdeti energie luptand unul pentru altul, deci, fortand lucrurile, cum mai aveti timp si resurse sa luptati pentru  voi sau cu tot ce navaleste din exterior?!

            De asta zic…cateodata mi-e teama ca vreau prea  multa singuratate si ca o sa te saturi de momentele in care am atata nevoie sa port discutii doar cu mine. Cateodata ma mai superi si tu. Nu pentru ca nu m-ai intelege, ci pentru ca uneori imi vad nevoile oglindite in ale tale si ne sincronizam in dorinta de a ne retrage… Daca nu ai fi tu cel care initiaza revenirea, eu nu as stii cand sa o fac. Dar tu stii mai bine decat oricine ca e un univers atat de sigur, de minunat, simplu in singuratatea asta. Ca o veritabila Alice in tara minunilor, ma pierd si eu in lumea mea…si uit drumul inapoi…poate ca de multe ori imi si doresc sa-l uit. De ce?! – Pentru ca e atat de caldut in toata ciudatenia lui universul meu. Tu te pliezi mai bine decat oricine pe tot ceea ce altii ar considera nebunie pura in lumea mea mistica. Totusi… N-as vrea sa trebuiasca sa lupti pentru mine…cateodata nu stiu daca vine de la sine sau daca te straduiesti sa faci sa fie bine. Nu mi te-ai “plans” niciodata din cauza asta… Imi spun ca sunt atatea motive pentru care eu te iubesc, dar niciodata nu-ti pot exprima clar in cuvinte ce insemni. Stiu doar ca in circumstante in care majoritatea dau bir cu fugitii, noi doi rezistam mai  bine decat oricine. Nu pentru ca ne-am propune, pentru ca de multe ori am vrut sa ma rup de tine. Dar de ce as face-o, cand e bine?! Dilema mea e cum de tocmai noi doi, care fugim de tot si toate, ne-am gasit sa fugim unul catre celalalt? Cum se face ca si atunci cand fug de mine, tot de tine dau?! Totusi, te iubesc destul incat sa-mi dau seama ca te iubesc prea putin cand deviezi de la  normele mele. Cand chiar si o idée nu se sincronizeaza prea bine cu a mea, eu incep sa-mi pun intrebari si incerc sa te scot direct din ecuatie. Tu ma iubesti parca mai mult chiar si cand vezi cea mai urata manifestare a mea… N-as vrea sa fiu lupta ta. N-as vrea sa trebuiasca sa lupti tu cu demonii mei. N-ar trebui sa-I vezi tu! Asa ca trebuie sa stii ca te iubesc atat de mult, incat daca vreodata decizi sa pleci (fie si pentru o greseala sau din confuzie) nu o sa lupt pentru tine. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca nu ai face nimic care sa ma raneasca vreodata, fara ca eu sa-ti fi aratat drumul de dinainte. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca si daca ar fi sa fi vreoadta vinovat de ceva, trebuie sa fiu si eu vinovata mai intai.

Pana nu demult, credeam ca simt mai mult decat tine. Ca exprim mai mult, ca te iubesc mai mult. Dar tu ma iubesti altfel. Exact cand si cum am nevoie si nici macar nu stiam. Cand sunt mai putin demna de iubire, atunci iti joci eroic rolul de stalp  sustinator. Cand cred ca nu am nevoie de nimeni, ma sprijini sa fiu mai puternica singura. Ma suporti fara eforturi si fara sa ma judeci, cand nici macar eu nu as sta de vorba cu mine.  Ma iubesti exact cum am nevoie. Si exact cand ma tem ca iubirea mea poate nu e ceea ce ai tu nevoie, ma tragi (simbolic) de maneca sa-mi arati cat de usor iti e si tie sa ma iubesti. Vad asta intr-un sambet sincer, afisat la cea mai proasta gluma de-a mea sau la interesul aratat cand nimeni altcineva nu si-ar dori sa  ma auda/vada.  Daca ai citi, mi-ai spune ca iar am trecut de la una la alta si ca unele lucruri nu se analizeaza, se simt. Le simt, suflet drag…le simt…Dar trebuie sa ma eliberez din cand in cand de mine…Si scriu…scriu, scriu…pana cand uit de unde am plecat, sau pana cand imi amintesc de tot ceea ce stiam de la incept, dar am avut sufletul prea incarcat pentru a-mi putea juca rolul de observator mai mult sau mai putin obiectiv

Asaaaa! Si ca sa nu uitam de unde am plecat, ideea era ca eu nu cred ca trebuie sa lupti pentru iubire. Am fost invatati sa credem ca relatiile de iubire sunt ceva bolnavicios si ca necesita suferinta si sacrificii. Iubirea, pentru mine, e terapeutica mai intai pentru tine si apoi pentru cei din jurul tau.  Prin intermediul ei realizezi cat de tare trebuie sa te iubesti tu pe tine in primul si-n primul rand, pentru a-l putea iubi pe celalalt cu cea mai buna varianta a ta. Pentru a te oferi in cea mai buna forma a ta, din toate punctele de vedere. Dar si pentru acest lucru e nevoie de singuratate, la fel de tare cum e nevoie de iubire. Doar asa pot trai in echilibru. Pe principiul: "Lasa-ma sa ma iubesc si pe  mine, in acelasi timp in care te iubesc pe tine. Da-mi timp sa fiu cu mine, ca sa pot sa am timp si curaj si resurse sa "revin" la tine mai buna!"

Minunatele povesti nenorocite.

            De ce ne place sa citim sau sa ascultam "povestile" altora?! De ce ne cufundam adesea in lumile care ne asteapta tacute si nerabdatoare printre randurile filelor de carte? Dorim sa evadam satui sau plictisiti de viata? Suntem doar curiosi de continut? Cautam ceva sau pe cineva acolo? - DA!  Ne cautam pe noi insine. Tanjim dupa similitudini. Cautam experiente similare, doar pentru  a vedea pe ce drumuri au apucat-o altii, sau cum a rezolutionat povestea daca/cand au simtit/actionat aproape la fel ca si noi.
          De cele mai multe ori e in zadar.  Asta e pe cat de banal, pe atat de interesant. Banal - pentru ca experientele sunt aceleasi, indiferent de gradul de "evolutie" al speciei umane. Bineinteles, cand spun aceleasi, ma refer la simtaminte si la ideile de baza in jurul carora ar trebui sa functioneze o societate din toate timpurile (si totusi mereu a functionat pe dos, in ciuda mintilor evoluate, care au incercat si au luptat sa dea un minim simt al ordinii si echitatii, fara a ingradi libertati fundamentale ale omului), sau cele care fac un suflet sa vibreze...
         Dar, pana la urma, cine asculta?! Cei care asculta, teoretizeaza si ei la randul lor. Cei care au puterea de a actiona, respira muuuult prea confortabil in propria ignoranta. O sa spuneti ca daca vrei, poti actiona. O sa-mi dati teorii culese sau cultivate, la care partea stanga a creierului meu le ovationeaza si-o va face mereu. Ei bne, daca spuneti asta, sunteti si voi tot niste teoreticieni. Nu e ironic?!
        Daca vorbiti din prorprie, experienta, impartasiti-o si altora. Daca ati invins sistemul prin lupte drepte si cu sufletul curat, spuneti-ne ca se poate! Avem nevoie de povestile voastre. Ne-am cam saturat de drame inutile. Toti vrem sa ne fie bine. Binele nu trebuie tinut in secret. NU in momente in care RAUL face parada imbracat in BINE!!!
      Eh...dar cine sunt eu sa spun ce-i rau sau bine?! O sa aflu de la tine, iar  tu o sa-l primesti de la mine! O sa dam mai departe si noi ...tot ce-avem. Dintre toate povestile, nu o am decat pe a mea...cateodata o blestem, alteori imi e draga. O sa vi-o spun candva. Din tot ce-i rau, a rezultat si "bine". Acel bine pot si o sa il impart cu voi. 
      Dat voi?! Ce-i bun in povestea voastra buna-rea?! Ce ati invatat din ea? Cat/ce credeti ca mai aveti de invatat? Ce vreti sa transmiteti mai departe? 

Ce ne facem...?!

Sa fim seriosi, unii dintre noi o ducem mai greu decat altii. Pentru unii e necesar doar sa respire, ca de restul de ocupa…circumstantele. Altii se chinuie de cand se stiu. Lupta si ei cu toate mijloacele pe care le au la indemana sau si le creeaza. Dintre cei care o duc greu rezulta doua categorii: cei care isi fac loc ca serpii pe unde se duc si cei care incearca sa lupte cinstit. Discutiile despre cea de-a doua categorie sunt déjà mai mult decat supra-saturate. Dar eu nu vreau discutii. Vreau doar sa va intreb, daca mai sunteti pe-acolo pe undeva voi, cei care luptati cinstiti, cat de des va vine sa urlati pentru toate rahaturile, nedreptatile, lipsa de logica, inumanitatea si rautatile pe care le vedeti in jur?! Am incercat si incerc inca “positive thinking” pe langa lupta-mi (aparent) inutila… Nu ma deranjeaza faptul ca multi ma privesc exclamand “Uite si la nebuna asta, ce fraiera e!” – prostiile astea nu m-au atins niciodata. Eu vreau doar sa reusesc sa duc un trai decent, pe capsorul meu. Nu va condemn nici pe voi, copiii mamicii si ai taticului, care aveti totul pe de-a gata. Nu va condamn nici pe cei ce sunteti nevoiti sa luptati murdar.   Vreau doar sa stiu, ce ne facem noi, astia “fraieri”, noi, cei care avem curajul sa mai luptam cinstit…. Noi INCOTRO, dragi prieteni?