Niciodata
nu mi-a placut atentia. Dintotdeauna am preferat sa fiu observatorul din umbra.
Cat de minunat poate fi sa ma uit la voi, la mine, la noi, din exterior. Doar
asa pot vedea cum suntem mereu prea mici ca sa ne facem un bine si monstruos de
mari, cand facem un rau cuiva. De fapt, suntem doar ridicoli in meschinarii si
mareti in micile gesturi de bunatate. Se vede cum ne uratim de fiecare data
cand suntem rai, nerabdatori cu noi si cu restul si cum stralucim de fiecare
data cand facem cate un bine cuiva, fara a ne astepta la nimic in schimb.
Da! E acel moment in care ne oprim din drum doar pentru a
ne bucura de frunza rosiatica ce se desprinde cu regret din copac, de vantul
rece tomnatic, pe care il simtim pana in maduva oaselor. Se vede de aici cat de
tare ne straduim sa nu fim mici. Cat de tare ne straduim sa ne rupem de
ceilalti …cum visam sa spargem tipare. Uitam cat de mari putem fi in nimicnicia
noastra, daca realizam ca in unitate putem razbate. – Dar NU! Ne grabim catre
posibilitatile unei destinatii, sperand ca acolo vom gasi fericire, pace,
liniste, izbavire, rapsunsuri. Cand toate acestea sunt, de fapt, in noi,
accesibile aici, acum. Aici e fericirea, frumusetea, daca fie si pentru un
minut ne facem timp sa privim in jur. Aici! In/cu mine, in/cu tine, in/cu noi/voi….sub acele
valuri de mizerii, care ne ocupa tot timpul in reguli si lanturi mai mult sau
mai putin imaginare. Acum si aici sunt toate…
Cat de paradoxal e faptul ca putem visa si spera ca
in infinitatea de posibilitati din viitor vom fi fericiti, dar, totusi, nu putem
vedea posibilitatea alegerii de a fi fericiti chiar acum.
Trecutul e scris... chiar acum se scurge prezentul. Pana cand
ajung sa pun punct, “acum” e deja istorie. Viitorul e incert si poate chiar
inexistent, dar pe “acum” nu mi-l poate lua nimeni in afara de mine. De ce sa
ma privez de “Acum”. Acum sunt aici si scriu pentru mine, pentru tine, pentru
oricine…Scriu pentru “ACUM” – ul pe care nu mi-l poate lua nimeni si nimic… Ma
bucur de el si-l las sa plece... sa se piarda in inventia timpului.
Si
mai scriu pentru a-mi aminti ca acum sunt multumita de/cu mine. Am avut o
intrunire cu versiunile mele bune, dar si cu cele rele si am decis sa nu ne
anulam reciproc, pentru ca nu am ajunge niciunde cu incercarile esuate; nu ar
putea exista una fara cealalta. Asa ca ne-am hotarat toate sa coexistam in
liniste si pace, atat cat se poate. Am gasit un oarecare echilibru, pe care nu
pot sa-l explic. E aici ca sa ramana. Mi-am dat seama ca solutiile le am in
fata mea mereu. De fapt, turbulentele si ghinioanele devin inexistente, dupa ce
ne detasam si privim imaginea in ansamblu. Stiu ca nu sunt responsabila sau
vinovata de comportamentul altora. Sunt, totusi, responsabila de ceea ce
“eliberez” in exterior, in urma procesarii bombardamentelor de informatii sau
fapte.
Asadar,
daca vine furtuna, pregateste-te sa aduci curcubeul si timidele raze de soare
de dupa nori. Atat ti-e dat! Putin, zici tu? Eu zic ca e …TOTUL. Esti tu… e
aici si e peste tot. Dar e ACUM! ACUM! ACUM!
