Uneori mai fugim...

De la o varsta (nu stiu exact de cand), observ ca fug de oameni. Fug de cei care-mi pica bine la suflet si minte, pentru ca i-as putea indragi prea tare si tocmai atunci, ei si-ar putea lua zborul, uitand sa revina.  Pana nu demult, fuga asta obisnuia sa ma arunce in cate doua brate aparent prietenoase, care desi nu-mi picau cel mai bine, erau linistitoare pentru o vreme. Dar acolo unde exista o prea mare siguranta in cele doua brate, care te prind in goana dupa liniste, pericolele sunt mai mari decat daca ai infrunta oamenii care-ti misca spiritul in totalitate. Cei care ne misca in totalitate nu sunt cei pe care ii observam in multime ca fiind cei mai "simpatici" barbatei sau cei mai aratosi macho-men attention-whore wannabes. Ei sunt oamenii pe care ii descoperi intr-o fractiune de secunda, intr-un moment critic al vietii tale; ei sunt cei pe care ii recunoastem instant intr-o reactie oglindita, dupa un zambet sincer si complicitar la cea mai proasta gluma de-a noastra. Aici ma refer la acele persoane care-ti zdruncina intreaga fiinta, la nivel mental si spiritual, in cele din urma facand intregul tau trup sa vibreze inspre tot ce inseamna ei, ca si intreg. Si de voi fug, da! Si fug de teama ca n-ati putea recunoaste aceleasi lucruri in mine, iar oamenii nu pot sa stie cine esti si cum esti, daca nu ii intereseaza sa te priveasca. Degeaba te vad, daca tu nu ma vezi. De cele mai multe ori, ma vezi mult prea tarziu. Da! Exista "prea tarziu"... Si ma intristeaza sa observ cum nu mai simt nimic. Imi plang sentimentele-ngropate, la fel cum imi plang apropiatii morti. N-as vrea sa fie totul atat de amortit, sec, dar este. Ultima data cand mi-am lasat fiinta zdruncinata si complet acaparata, nici nu stiu cum, cand, unde si de ce s-a dus totul dintr-o data... Apoi am gasit niste brate "caldute". Nu sunt nici ele bune. Nu sunt capabile de intelegeri prea profunde, deci te vor rani involuntar cu lipsa de logica, din fiecare actiune. Cate o greseala din fiecare, e suficienta sa-ti dai seama ca nici o varianta nu e buna. Asa ca, ce mai e de facut?! Bati in retragere din apropieri mai intime, la primul mic semn de neregula. Intre timp, zilele si anii se scurg muncind, dormind, mancand, uneori razand, alteori plangand, dar de cele mai multe ori SINGUR. Singuratatea e sanatoasa si ea, dar pana la un punct. Si uite asa, de ani de zile fugim de teama ca nu cumva singuratatea indelungata sa ne impinga in brate apatice. Si, totusi, ma intreb cum de mai putem spera, cateodata...

Tu la ce visezi?

Pe langa planurile pe care ni le facem si pe care ni le adaptam, in functie de cum bate vantul din directii obtuze, mai si visam, la lucruri simple, ce par atat de indepartate si utopice. Ador sa profit de orice moment, sa mai visez. Mereu ma visez printre nori, in lumi in care doar rasetele imi dau dureri...de abdomen. Acolo esti si tu. Ne iubim, ne jucam, radem, ne imbratisam, ne sorbim bucurosi, din priviri. N-am cautat niciodata pe nimeni si nimic, dar daca ar fi sa te gasesc, stiu cum as vrea sa te vad. Tot ce-i bun in mine, as vrea sa citesc printre randuri, in tine. Si stiu ca am si atatea defecte, incat le-am pierdut numarul. Stiu ca sunt al naibii de sarita, incapatanata si putin aroganta, cand mi-e teama de oameni. SI stiu ca un "nu-mi pasa!", aruncat la nervi, ma indeparteaza si mai tare, uitand ca si restul sunt la fel. Dar cand visez, nu mai am frica de nimeni si nimic. Acolo si atunci, ne iubim, fara scuturi tematoare, fara respingeri, fara complicatii, fara rautati, fara orgolii. De multa vreme nu a mai fost asa, in realitate...si de-asta ador sa visez la tot ce-mi pot imagina ca-i bine. Si cand nu mai pot face fata, ma agat de un fir imaginar de ata, pentru un dram de speranta.