plictiseala???

Chiar nu exista “ma plictisesc!”. Nu cand esti singur. Mi s-a intamplat, cel mai adesea, sa ma plictisesc doar in compania altor persoane, dar niciodata cand sunt singura. Deci, sa nu mai aud ca va lamentati ca va plictisiti, atunci cand sunteti singuri! La cat gunoi e in jur, am face bine sa ne “armam” cu auto-entertainment. Avem acces la atatea lucruri, dar, cel mai important: AVEM ACCES LA NOI INSINE. Ce poate fi mai frumos de napastuitor decat propriul univers?! Ce poate fi mai antrenant decat propriile intrebari si fauriri ale minti si sufletului? Ce poate fi mai frumos?!

Dragii mei, cand suntem singuri (MAI ALES), NU exista : “ma plictisesc!”. Exista doar “nu pot/nu vreau/nu am chef sa privesc in mine/in tine/in jur, pentru a observa cate mai am de aflat/invatat/trait/experimentat si, de asemenea, cate nu voi putea cunoaste niciodata, bucurandu-ma ca exista intamplari, fenomene, mistere gata sa fie deslusite de mine, de tine, de cineva…de oricine… Cum ne-am putea plictisi? Nu stiu voi cum sunteti, dar in conceptia mea, cea mai urata plictiseala e cea conditionata. Da! Sunt acele situatii in care ne gasim, mai mult sau mai putin voluntar, atunci cand acceptam sa acordam din timpul nostru persoanelor care ne lasa reci din punct de vedere spiritual sau mental. Si, intr-un final, cea mai dureroasa plictiseala, e plictiseala in doi. Atunci cand ai explorat toate variantele care ti-ar fi permis sa faci ca un moment sa fie magic sau cand incerci sa dezvolti activitati dincolo de limita rece a vizionarii unui film din care nu ai ce sa inveti sau din replicile reci pe care le primesti la aproape fiecare tentative de comunicare libera. Eu o numesc plictiseala dureroasa. Cateodata ma intreb pe ce e fondata afectiunea pe care o am fata de diverse personaje, tocmai din cauza faptului ca interactiunea verbala sau nonverbala este dureros de plictisitoare, indiferent ce as face.