nimic special

Be what may be ‘cause it feels like the last breath!
I’m gonna take a big whiff down the road I’ve taken.
I’m gonna try that much harder to find the right path,
Cause it’s been too long since I’ve been broken.

There’s no hope for heroes in this forsaken place
There’s no sunny places where I can find a human trace
It’s been rocky times for ages and my soul is empty now
There’s no joy in mornings when the purpose is gone

So tired of playing hide and seek with circumstance
So sick of the shallow smiles of the vast mass
That’s slowly trying to devour my inner self
Wondering what’s left now of the child with such high hopes.

As the days go by and you’re drifting away,
Mirrors fail to show you the same
And when you’re finally decided to give it all up,
The hero inside you begins to show up.

You wake up amazed by the strength you’ve still got
And walk by each stranger as if it’s always been this way,
Admitting that sometimes you can also fall apart
Repeating to yourself, that sooner or later you’ll have to be okay.

Oare incotro?

Ma trezesc iarasi cu acel aritmic murmur in capul pieptului… Se intampla deja de ceva amar de vreme. Incotro ma indrept vertiginos? Ma incanta si ma intristeaza in acelasi timp singuratatea in care m-am refulat de prea mult timp. Individualista din mine vrea sa creada ca asa e cel mai bine. In situatii de criza ratiunea ma indeamna mereu sa ma tot caut si sa ma regasesc la infinit in propriile-mi trairi, framantari, ganduri, departe de parerile sau ajutorul din exterior… Si adevarul este ca de fiecare data ieseam grotesc de implinita si satisfacuta dupa depasirea oricarei ‘caderi’ in trecut, insa, nu acum! Nu-mi sunt suficienta acum pentru ca de aceasta data mi-am gresit mie insami. M-am tradat, mi-am compromis acea urma de constinta care ma tinea ferma pe pozitii mai tot timpul. Sunt sigura ca nu o sa mi-o pot iera niciodata… Imi era mult mai usor sa va iert pe voi, pentru ca stiam in adancul sufletului ca undeva in aceasta lume trebuie sa existe macar o persoana care sa-mi impartaseasca idealurile si de asta v-am cautat mereu scuze pentru anumite actiuni.
O parte din mine crede ca poate n-au fost suficiente lovituri sau lectii invatate, insa stiu ca nu aici e problema… Mi-e teama sa nu pierd singura persoana care mi-a fost alaturi in cele mai grele momente, dar cel mai teama imi e sa nu devin acel om caruia sa nu-i mai pese de nimeni si de nimic. Nu voiam decat sa aduc un strop de fericire in viata cuiva, un zambet sincer pe buzele celor care au suferit prea mult pe nedrept. Am uitat de mine… Am uitat ca nu-l poti ajuta pe cel care nu vrea sa fie ajutat…Am uitat ca prima persoana la care trebuia sa ma gandesc eram eu…
In vreme ce rationalul ma izoleaza de intrusiunile nedorite, emotionalul ma face slaba. Detest slabiciunea la mine! M-am obisnuit puternica…m-ati obisnuit puternica, fara sa simt nevoia vreunei interventii din partea cuiva…Si parca simt cum orice urma de putere ma lasa…simt ca nu ar trebui sa fiu singura tocmai acum. Nu-mi pot explica nevoia acuta de a impartasi (pana la urma) o traire negativa, din vreme ce mereu lucrurile au stat invers… Sper doar ca mi-a mai ramas un dram de forta interioara pentru a ma putea dedubla si a-mi resuscita propriul suflet. Doar atat…