O oboseala placuta. :)

Astazi sunt mandra de mine si de cativa calatori  ciudat de dragi din viata mea. Sunt mandra, nu pentru ca as fi facut ceva bun/folositor pentru cineva. Asta nu se stie niciodata cu certitudine. Sunt mandra, nu pentru ca s-ar fi materializat vreun vis de-al meu sau al unei persoane dragi. Nu...
Astazi sunt mandra de noi toti, cei care facem progrese zilnic, fara ca macar sa ne dam seama. Azi sunt mandra, pentru ca am luat o mica pauza sa ma uit la Daniela de acum un an. Aparent, n-ar fi prea multe lucruri schimbate... Dar niciodata n-am dat doi bani pe aparente (apropiatii stiu asta :)) ). Ideea e ca ma simt, cu fiecare zi, un pic mai linistita cu mine insami. Nu! Nu e datorita castigurile materiale "incomensurabile" din asa-zisa lume a televiziunii timisene, sau datorita vreunui factor extern. Ma bucur ca mi-am amintit de tot ceea ce imi place sa fac si ca desi spectrul pare mult prea larg pentru a putea fi cuprins intr-o singura activitate, in sfarsit, stiu ca nu trebuie sa renunt la nimic. Niciodata nu a trebuit. Mi-am pus pasiunile on-hold, lasandu-le sa zvacneasca mut in mine, de parca as fi asteptat sa ma decid ce imi place cel  mai mult. Nu am facut prea multe, ca nu cumva sa aleg pasiunea gresita pentru a o fructifica in detrimentul celorlalte, fata de care sufletul meu s-ar fi simtit vinovat. Am asteptat destul, zic! Stiu ca le pot imbina pe toate. Azi mi-am amintit sa nu uit de mine, sa nu ma mai aman pe mine. O deicizie de ultim moment a unei persoane dragi, m-a adus intr-o situatie care pentru fiecare dintre noi a insemnat cate ceva. Cateva impedimente in derularea unui mic plan, cateva glumite, cateva greseli, un rezultat palpabil pe graba...dar un pas imens in sufletul meu. Aparent, azi nu am facut nimic special pentru nimeni, poate, in afara de mine. Mi-am demonstrat din inca un punct de vedere, cat de putin iti trebuie pentru a face ce vrei sau ce te face fericit cu adevarat...Azi am gasit acel ceva care ma face sa spun, inainte de a pune capul pe pernna: "Poate ca nu am realizat inca nimic. Poate ca nici macar nu am inceput cu adevarat...poate ca o sa-mi ia o vesnicie sa realizez tot ce mi-am propus vreodata sau poate chiar nu voi reusi niciodata, iar daca voi reusi, poate ca voi fi dezamagita de rezultat sau prea epuizata pentru a ma putea bucura cu adevarat. Am facut ceva...Am facut o incursiune imensa spre o mica parte din ceea ce vreau sa fac si am amanat prea mult." Si incep sa ma bucur de intregul proces. Rezultatele sunt supraestimate. Frica mea de schimbare, cand totul se schimba in jurul nostru, a fost privita de mine ca un fel de paravan, care m-a tinut in siguranta in propria-mi inchisoare. Ma gandeam ca schimbarea ar implica neaparat o adaptare la societatea bolnava. Am tinut atat de strans cu dintii de ideea de protectie si atac pentru a-mi mentine zidurile, incat am uitat un pic de vise. Am uitat de mine, protejandu-ma de voi. Nu mi-as dori sa intru in detaliille motivelor pentru care am facut asta. Cred ca sunt evidente. In ultima vreme, nu ma mai intereseaza de nici o protectie fata de nimeni si nimic. Lucrurile sunt simple. Nu am cum sa schimb pe nimeni si nimic. Nu o sa ma schimb nici pe mine, pentru ca m-am schimbat involuntar. Vreau doar sa revin la esenta mea, care sa-mi permita sa-mi manifest liber si fara amanare ulterioare toate minunatele calitati pe care mi le-a lasat universul.
Astazi sunt cu sufletul alaturi de fiecare dintre voi, cei care incercati zilnic sa faceti cate ceva pentru spiritul vostru sau pentru oricine altcineva, indiferent de circumstante.
De multe ori avem impresia ca lucrurile se imbunatatesc foarte lent, oricat am lupta, dar poate chiar frica de schimbare ne face sa pedalam cand sare lantul de la bicicleta si sa ne intrebam de ce nu ne indreptam niciunde, desi pedalam agale.  Ba chiar ne prabusim. De ce? Pentru ca nu ne-am dat naibii jos de pe bicicleta sa vedem ce se intampla cu noi...Sa rezolvam situatia si sa cautam drumul inapoi spre casa sau spre orice/oricine ne mai face si pe noi fericiti.

NOI NU URAM, M-ATI INTELES?!

Sa fie clar: NOI NU URAM! Noi NU uram OMUL! Sa fim cinstiti, daca uram ceva, aceea e situatia creata de om si pe care oricare alt OM o poate “descurca” sau evita dupa bunul plac si indeletnicire.

Dar de urat, noi nu ne uram intre noi! Cum am putea sa ne uram prorpiile reflexii din oglinzi? Cum am putea sa ne uram atat de intens si adesea pe noi insine??!?! Nu, nu! NOI NU URAM, PRIETENE!

amprenta de "bine"

Parca eu te-am “inventat” pe tine drept si bun. Parca sufletul meu te-a creat din curcubeul, cu un picut de soare timid reflectandu-se pe asfaltul umed, din ploaia de vara de pe strada Poiana Stelei si mirosul de dinaintea furtunilor cu tunete si fulger, cand frunzele desprinse din nucii imensi din gradina copilariei, dansau haotic peste tot si toate…din adierea usoara si invaluitoare a vantului caldut dintr-o perfecta seara de vara…de sub ciresul de unde priveam norii si derulam in minte povesti fanteziste despre alte lumi… de pe meleagurile pe care le strabateam, cautand cascade sau cine stie ce alte minunatii pe care natura parea sa le tainuie cu mult tact….din cei mai inalti copaci, pe care ma cataram si de unde visam ca pot zbura peste tot si toate si nimeni si nimic nu ma va mai putea rani vreodata…

 De acolo te stiu eu pe tine…din tot ce-am visat vreodata ca va fi bine.  Acesta esti tu…Sau asta imi imaginez ca esti tu pentru mine, suflet drag. Culmea! Te doream camarad, nu calator si totusi, toate cele de mai sus nu mai sunt acum decat in mine. Toata partea aceea buna a turbulentei copilarii dificile, toate sentimentele placute in care ma refugiam, tot ce a fost bun si magic, toate acele momente le regasesc in tine in cel mai ciudat mod cu putinta. De asta si nu numai, zambetul tau il produce mereu pe al meu. Imi amintesti de echilibrul din mine atat de bine, incat stiu ca impreuna suntem ca niste domenii complementare, functionand aproape perfect. Esti atat de departe si atat de “parte din mine” incat deseori mi-e teama ca existi doar in imaginatia mea. Cred ca asta e temerea mea. Da…ce gand egocentrist – acela cum ca existenta mea ar fi necesitat-o pe a ta, astfel ca ar fi creat-o dupa nevoile sale cele mai stringente… Parca mai e o vesnicie pana cand te voi atinge din nou. Parca nu se mai termina asteptarea, nici macar dupa ce te-am gasit. E asa frumos cu tine, incat parca intentionat universul a decis sa te tina departe… Cu toate astea, departarea mi te-a dezvaluit si mi te-a dat mai aproape decat credeam vreodata ca poate fi cineva. Tu esti pentru  mine tot ce rezoneaza cu orice idée de “bine” din mintea si din inima mea.

Totusi, privirea iti e confuza si tie uneori, om drag.  Pana si in intunecimile tale, stiu drumul spre lumina, dar oare chiar vreau sa stiu de ce ti-e tie teama atunci cand esti doar tu cu tine?! Oare si acolo esti ca mine, pentru ca n-as stii daca-i rau sau bine.