Eu cand vreau sa ma linistesc, inchid ochii si ma duc la
serile caldute in care alergam prin gradina dupa licurici, un pic timorata de
umbrele copacilor si plantelor, in lumina diafana a lunii pline. Era un
intuneric in care ma avantam nu in ciuda fricii, ci PENTRU ca imi era frica.
Doream sa cercetez, sa aflu ceva.
E ceva care ma calmeaza la “bajbaitul” prin intuneric. E o
siguranta mai veche a faptului ca, daca il cunosti, nu mai ai de ce sa te temi.
La fel cum, alergand dupa licurici, ma avantam in invaluitorul intuneric, din sete
de mister si cunoastere, pentru ca mai apoi sa-l “cuceresc”. Cam asa e si cu
intunecimile mele sau cele ale semenilor. Asa cum vizibilele calitati pot reprezenta
masti impuse, neprevazutul intuneric poate fi plin de magie, minunatie si calm,
odata cu cercetarea sa. De ce ar fi intunecimile mele mai diferite decat
gradina in care ma avantam pe timpul noptii, gata sa infrunt orice ar fi putut
sa apara? Din acest motiv ma linistesc cand inchid ochii si imi amintesc cum
alergam dupa licurci in noapte. In acel moment imi reamintesc ca sunt curajoasa
si ca monstrii sunt doar o chestie de nuanta. E nevoie doar sa-i cunoastem,
pentru a ne deveni prieteni…Nu e suficient sa stim ca sunt acolo fara a ne
infunda in “padurea intunecata” a sufletului nostru…trebuie sa stim CE/DE CE e
acolo, altfel doar iluzia razelor de soare ne poate salva. Trebuie sa ne
imprietenim cu noaptea…Trebuie sa cunoastem umbrele ei. La naiba, putem sa ne
si jucam cu ele, oricum, fara (chiar si o mica sursa de) lumina, nici nu ar
exista. Asa ca, ma duc sa imi amintesc cum alergam in noapte, singura, dupa
niste…licurici…sau licuricii erau doar un pretext….ma duc sa vad ce mai e prin
intunecimi. Ma voi intoarce mai calma, dupa ce voi discuta cu cativa “monstruleti”.
J Ma duc repejor, pana
nu rasare soarele si ma face sa cred iar ca exista doar lumina….
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu