Ma uit la insemnarile trecute (cvasi-prafuite de timp) si la cele mai putin vechi. Nu pot sa nu constat aceleasi sentimente exprimate in majoritatea. Totusi, s-au intamplat multe. Multi calatori si-au adus, mai mult sau mai putin, aportul la starile mele sufletesti, de-a lungul timpului. De curand, frica schimbarii, in sensul coruperii substantei sinelui, a fost permanent prezenta in gandurile mistuitoare, mai ales de dinainte de somnul tulbure. Ma trezesc, mananc, aprind o tigara, caut un rost in tot amalgamul iluziei libertatii alegerilor si, intr-un final, alerg agale prin reverii incercand sa ma sustrag din periculoasele ganduri care ma duc adesea la o anume intamplare. Mereu am gasit interesante paradoxurile. Tot universul e faurit din complexe paradoxuri asemenea fiintei umane in care ele zac abunde. Inca nu am reusit sa mi te rup complet din suflet sau sa mi te sustrag din ganduri. Te-ai instalat ca un cal troian care continua sa produca razboaie interioare in fiinta mea.
Imi spun adesea ca iubirea mea fata de tine a fost doar o plazmuire a mintii mele iluzorii. Imi repet mereu ca inimii mele i-ai fost cunoscut din, parca, alte timpuri si ca din acest motiv, irationala, nu doreste sa te expulzeze odata pentru totdeauna. Zidurile nu mi-au folosit la nimic cand te-am cunoscut...au devenit invizibile inca de la primele relationari, de parca am fi fost fiecare o oglindire a celuilalt. Orice clipa sau cuvant ti-l sorbeam cu un autentic interes. Chiar daca uletrior de deziceai, te ascultam cu aceeasi fascinatie si curiozitate datorate modului original de argumentare. Aveai un fel de logica in ilogic, afectiune in distantare, tarie de caracter in slabiciune emotionala sau morala, simplism in drame si un fel de altruism in replici aparent egoiste. Mereu am vazut dincolo de masca sociala pe care ti-ai cnstruit-o atat de meticulos ca mecanism de aparare. Te-am adorat tocmai pentru vulnerabilitatea pe care am simtit-o de pe partea cealalta a zidurilor, la fel cum mi-ai intuit tu toate trairile interioare in ciuda mastii nepasarii pe care ti-am afisat-o mai mereu. Am fost doi lasi intr-o lume care o cere. Lasi pentru ca am permis persoanelor nedemne sa se bucure de ce era mai bun in noi, insa ni le-am privat noua insine mai tarziu...Nu a fost liniste...nu a fost rabdare...Straniile cai ale vietii vor avea ultimul cuvant, intr-un final... Orice alegere are consecinte pe care le-am suportat si le voi suporta cu stoicism... Acum am ales sa redevin observatorul din umbra... deocamdata e bine...e liniste...Sunt doar eu si mintea mea curioasa ...mai am multe lucruri de invatat, multe lucruri de facut, multe locuri de vazut, multi oameni de intalnit si, cel mai important: mai am inca entuziasmul necesar pentru toate cate o sa mai vina!... Timp, fii de partea mea!( mai avem cate ceva de facut inainte de a ma sustrage din "scena"...apoi ne putem retrage in linistea-mi)
