Ne educam si ne reeducam pana la sfarsitul vietii. Ne gandim
si ne razgandim chiar si cu privire la ceea ce ne face fericiti... Tragediile
ne devin comedii in timp. Iubirea - un dor de ceva aromat sufleteste,
suferintele ei se transforma intr-o lacrima si-apoi un zambet cu iz nostalgic
datorat, in mare parte, ideii de “Ce copii eram!/ Dar ce prostuti am fost
atunci cand…”. Nimic nu mai pare negru si alb, cu timpul. Exista doar diferite
nuante de gri si din cand in cand, cand mai prinzi pe cine sa iubesti, mai apar
culori diverse, un curcubeu mai mult sau mai putin durabil. Ne mai suspendam in
afara noastra si ne urmarim miscarile in interactiunile cu ceilalti. Ne setam
in planul propriului observator, in incercarea obiectivitatii. Ne punem in
pielea altora. Le simtim suferintele, pentru a-I putea ajuta. Alteori, observam
ce le face sufletul sa vibreze pentru a le aduce un zambet autentic, un moment,
o experienta fericita. Observatorul impartial ne face sa mai lasam ego-ul in
pace. El ne permite sa dam curs umanitatii din noi. Iar, din cand in cand, mai
intalnim cate o “oglinda” umblatoare. Ce-I drept, unele sunt mai crapate. In
altele ne vedem doar partial: uneori vedem doar trasaturile frumoase,
alteori par monstruoase. Dar totusi, cateodata, apare oglinda in care ne
reflectam perfect. Si cand apare, daca nu ne place de noi, nu o sa o luam in
seama. O sa o evitam. Cine s-ar uita vreodata la ceva ce nu ii face placere?
Cine si-a vazut partile negative in cineva, fara sa realizeze, poate, a fugit in directia opusa. Cu totii
ajungem, la un moment dat, sa...
TO BE CONTINUED...
