In ultimii ani m-am tot cufundat
in nostalgii, lamentandu-ma ca mi-e dor de copilul din mine. Ajunsesem
sa-mi fac timp pentru cele mai
insignifiante lucruri si cele mai banale activitati. Tot ce mai ramasese din
“Dani” era doar pasiunea pentru citit si scris… Apoi, a tot strigat micuta
ingenioasa si neinfricata Dani la mine, pana cand, nu de mult, i-am raspuns
aproape in totalitate. Nu o mai suprim deloc de ceva vreme si imi e mult mai
bine. Dani pe care o cunosc cel mai bine e curajoasa, inventiva, ingenioasa,
ambitioasa, artistica, empatica, curioasa, activa, independenta (pe toate
planurile), ii place sa creeze, sa se
joace, sa citeasca, iubeste natura si ii place sa rada, indiferent de situatie.
Dani pe care o stiu eu nu s-ar fi blocat niciodata in fata problemelor, nu ar
fi admis niciodata ideea de esec si ar fi gasit o cale logica si echitabila in
fata oricarui impas. Dani pe care o stiu eu, invata cate ceva din tot ce
intalneste, insa nu permite nimanui sa interfereze cu ceea ce stie ca are de
facut/gasit/trait. “Acea Dani” am fost dintotdeauna, sunt din nou, si nu voi
mai permite nici unei circumstante sa suprime vreo farama din esenta mea…Cu
toate imperfectiunile (incapatanarea, impulsivitatea, radicalitatea), pentru
mine sunt de ajuns, iar cata vreme principiile de baza ale dreptatii ma
impiedica sa infaptuiesc mici sau mari rautati, as prefera sa fiu lasata in
linistea mea. Referitor la cei care se plictisesc sau esueaza in a gasi ceva interesant in propriul "univers", cred ca, de fapt, nu au descoperit
inca ce distractiv si interesant e sa-si (re)descopere si sa scoata la suprafata
copilul din ei, pentru a le arata calea.
P.S. : Tu de cand nu ai mai “discutat” cu copilul din tine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu