Nu intreba nimic!

Nu ma intreba nimic! Nu ma intreba despre mine, despre altii! Nu ma intreba de servici, de mancarea de la pranz, de vise innabusite, de intamplarile de ieri sau azi! Azi imbratiseaza-ma strans si lasa-ma sa-ti plang pe umar un minut sau doua si prefa-te ca nu s-a intamplat nimic. Nimic din ce as putea povesti sau ai putea spune nu mi-ar aduce alinare. Asa ca, lasa-ma asa! Ofera-mi o imbratisare calda, fara  sa scoti o vorba si lasa-ma si pe mine sa tac! Stai o clipa cu mine si acopera-mi sufletul insingurat!

Ce faci? Dormi?

- Daca trebuie sa lupti pentru o viata, doar ca s-o pastrezi, in nesansa ei, cand mai apuci s-o traiesti, sa te bucuri de ea?! Si daca se rup si slabele iluzii de care te agati, doar ca sa-ti faci curaj sa continui, de ce o mai faci? Pentru cine lupti, suflet? La ce mai speri, inca? Cum si de ce o mai faci?
- Pentru nimic, ca de fiecare data!
- Si atunci, unde mai mergi de aici? Nu vezi ca oriunde te duci sunt drumuri presarate cu strigate mute de durere? Nu vezi ca e plin de suflete impietrite si minti umbrite?
- Pentru ca, din cand in cand, dau peste calatori care par a striga mut aceleasi suferinte si-mi spun sa mai stau. Sa le dau tot ce-a avut sufletul meu nevoie si nu a avut, de parca astfel l-as vindeca pe-al meu. Simt ca poate nimeni nu ar mai face asta.
- Si ce s-a ales de calatori?
- Nu mai sunt...
- De ce?
- Eeeei, ma intreb acelasi lucru, uneori...
- Sa nu-mi spui ca pentru ei mai lupti cu morile de vant? Pentru cine mergi impotriva naturii?
- Pai si daca nu mai lupt pentru nimeni, atunci pentru ce mai sunt aici?
- Exact! Cum ramane cu tine? Pentru ce esti tu aici, daca spui ca n-are rosti sa mai lupti nici pentru tine?
- Nu mai sunt de folos nimanui. Nu-mi gasesc locul niciunde...Nimic din ce dau cu intentii bune nu are rezultate bune. Nimic...
- Pai si de ce o mai faci?
- Pentru ca mi se pare just.
- Ce ti se pare just?
- Sa fac ce e bine!
- Si de unde stii tu ce inseamna bine pentru ceilalti, cand nimic nu e bine pentru tine. Cand ti-a fost ultima data bine?
- Paaai... Nu pot sa imi amintesc cand a fost ultima data, dar tot ce imi amintesc sa fi fost bine, e scos din context. Imi era bine cand ma uitam la stele si eram fericita pentru cateva momente, dupa...Lasa!
- Dupa ce?
- Nimic. A trecut si aia. Lasa-ma! Am altele acum pe cap.
- Mereu ai cate ceva "pe cap"? Nu-mi amintesc cand ai dus o poveste pana la capat. Spune-mi doar cand ti-a fost bine, fara sa scoti din context.
- Nicicand!
- Atunci pentru ce mai lupti dupa 23 de ani?
- Nu stiu, inca, dar simt ca nu trebuie sa ma dau batuta.
- Serios?! Sa ne amintim cand te-a ajutat "nu vreau sa ma dau batuta", vreodata? Parca ti-a adus mai multe "altele pe cap", din cate imi amintesc.
- Ce-i drept, da! Dar spune-mi tu, cum altfel sa stii ca ai incercat destul? Cand e suficient sa te opresti?
- Asta nu am de unde sa o stiu pentru tine.
- Pai si cum indraznesti sa-mi spui ca-i destul, atunci?
- Nu am zis nicicand ca-i destul. Ma intrebam doar pentru ce mai lupti. Atat. Am discutat si cu ceilalti si nu intelegem de ce te incapatanezi sa o faci. Era o curiozitate. Sincer, stii ca nu le pasa nici lor, nici  mie. Doar ca avem nevoie de un subiect de discutie, maine, la cafa si mi-am spus ca ar fi interesant sa te tulbur si sa ma amuz putin pe seama "trairilor" tale.
-  "Trairi" spui tu?!
- Da...Mereu aiurezi despre viata, moarte, bla bla...
- Ai dreptate. Am vazut inexistenta mai mult in bataile inimii, decat in oprirea lor temporara, tocmai din cauza celor ca tine.
- Asa si? Ce ai de gand sa faci?
- Nimic. Nu am cum sa ma opresc din a vedea mizeria in care va scaldati sufletele. Ma doare ca nu o vedeti, dar e bine sa aflu ca cei care dorm, chiar au somn usor.
- Hahaha, iarasi o faci si esti teribil de amuzanta in dramele astea.
- Drame, spui  tu? Acolo unde a fost taria de a te uita la stele, in loc de intunecimile rautatilor care ti-au ranit trupul si spiritul, am vazut ca e act de curaj.
- Si ce vrei?! Vreun premiu doar pentru ca ai rezistat? Cu totii o facem...
- Stiu.. Eu nu imi doream decat sa te trezesti!! Macar tu... Dar am gresit. E prea multa mizerie in jur si nu te-ar face decat sa vrei sa renunti, probabil.
- Nu inteleg despre ce vorbesti.
- E in regula... Somn usor! Poate in alte vise ratacite vei fi pregatit sa intrebi cu sufletul, iar eu voi fi in stare sa-ti raspund de ce mai lupt, daca inca mai sunt acolo. Deocamdata vreau sa dorm... Sa dorm si sa visez ceva mai usor. Cine spunea ca e inima incarcate, trebuie sa o fi avut bolnava ca si mine, altfel nu imi explic de ce e mereu asa. Poate ca boala e de vina. Poate ca o sa mai dau o ultima batalie, iar daca o voi castiga, poate ca o sa am timp sa ma odihnesc pana la urmatoarele. Stiu ca nu se poate fara, doar ca razboiul de 23 de ani s-ar putea prelungi si dorm iepureste de mult timp. Nu mai stiu cand am avut un somn bun ultima data sau daca am avut vreodata...
- Pai, du-te si dormi si gata!
- Am s-o fac mult prea tarziu si iarasi o sa ma trezesc mult prea devreme, doar ca sa va privesc dormind in mizerie. Macar sa nu scap acolo. Daca ati stii ce linistiti si fericiti pareti, in toata mocilra aia. Paradoxal, e o imagine groteasca. As vrea sa sar acolo sa ma bucur cu voi, dar nu pot inchide un ochi nici macar de aici, din ascunzis.
- La noi e bine, nu stiu ce vezi tu asa gresit. In fine, nu sunt curios sa aud asta. Speram ca imi spui ceva concret, dar, ca de obicei, iti place sa fii evaziva.
- Evaziva...Dar e totul atat de clar. Nu e ceata deloc. Vad unde stati si va invidiez, intr-un fel, ca nu vedeti cat gunoi e in ograda... Nu il mirositi, nu il simtiti deloc?
- Esti nebuna! Ma duc sa dorm.
- Unde sa dormi? Nu vezi ca dormi deja?!
...
...
...
       "Atat i-a fost dat sa traiasca!" - Au spus apatic, in surdina, si s-au intors inapoi la somn... Atat doar, ca ei nu visau niciodata cand dormeau...Si totusi, erau fericiti. Oare de ce se bucurau atat de tare, in groapa aia de gunoi amestecat cu oase putrede, carne stricata si namol lipicios? De ce erau atat de fericiti?

mic dor

Mi-e dor de vremurile in care "casa" de pe norisorul pe care aveam puteri magice era locul meu preferat de joaca (despre care inventasem atatea povesti minunate, incat incepusem si eu sa le cred), de scenetele pe care le inventam la spectacole pentru care ma pregateam, numai ca sa abandonez pe ultima clipa si sa rad cu Iustina-Ioana Petolea, dupa ce colectam banii, de verile pierdute la filme, fete sau baieti, cu iubiri platonice, de care fugeam tot timpul, de alergatul prin gradina, dupa licurici, de zgaiatul cu orele la stele, in speranta ca-mi voi gasi candva locul sub ele; de jucariile improvizate din te miri ce materiale gasite pe fieunde; de oalele de lut (namolul de dupa ploaie), pe care nici nu le lasam bine la uscat, ca le si arunca maica-mea la gunoi; de nucul impunator, care ameninta sa-si arunce crengile batrane peste tot, la fiecare furtuna spectaculoasa de vara; de puiul negru de gaina, pe care n-am reusit sa-l salvez de rasista gaina-mama; de toti cainii pe care ii adunam de pe strada si pentru care eram in stare sa dorm in strada; de povestile amuzante ale bunicului; de momentele in care eram viteaza cu toti, doar ca sa-mi apar sora; de prea putinele ore furate de pian, de ciresul urias, din care santajam lumea pentru ciresele din varf, de desenele sailor moon si de faptul ca in fiecare zi vroiam sa fiu alt personaj; de "tarile", "omul negru", ascunselea, "purec", bambilici, scoala, painile...de vremurile in care aveam puterea sa-mi sterg foarte rapid si usor lacrimile, aruncandu-ma in magia scenariilor imaginare, in care totul era posibil si puteam sa storc bucurii din tot ce gaseam in jur... Mi-e dor de un copil viteaz si plin de solutii, pe care mi-as dori sa-l vad mai des in mine...

Viata/moarte curata?!

La fel ca si tine, sunt doar un nimeni.
De unde sa-ti stiu a spune ce-i rau sau ce-i bine?!

Convoiae de sufletel, umbrite de vina,
Iti trec zilnic calea, dorind sa parvina.
Timid, al tau suflet, ar zace in tihna,
Ostenit de lupte, s-ar bucura de-un dram de odihna.

Unde sa-ti mai muti regatul, sa-mparti iubire,
Cand vezi cum isi fac, din meschinarii, o menire?!
Izbit de ziduri mult prea reci si scortoase,
Simtind pericolul pana la oase,
Te tarasti insangerat, incercand sa il treci,
De parca dincolo ai gasi lumina de veci.
Dar nicicand nu mai pari a-i da de cap,
Intunecatului labirint, in care te-au scapat.

Si inca mai speri, speri si tot speri,
Ca azi se va sfarsi intunericul de ieri.
Si bajbai buimac dupa lumina,
In timp ce launtric urlii-n surdina.
Te rogi in nestire pentru o raza de soare,
Pan-ajungi sa-ti resuscitezi trupul, pe moarte.

De unde sa stii ca ai murit cate un pic, in fiecare zi,
Ca-ntr-o piesa cu surdo-muti, ce oricum s-ar sfarsi.
Si-nainte sa-ti duci tacut mainile la piept,
Te stingi, luptand sa n-ai nici un regret...
Regrete ca nici azi n-ai trait mai mult decat ieri.
Regrete ca n-ai facut destul, incat sa mai speri.
Regrete ca ai uitat sa iubesti.
Regrete ca (n)-ai crezut in povesti.
Suspine dupa cei pentru care nu ti-ai facut timp,
Incercand sa le supravietuiesti celor rai, mult prea aprig.
Lacrimi, dupa visele-ngropate in circumstante nefaste,
Chiar de crezi ca n-ai pornit pe dumuri proaste.
 -- Toate-s acolo, in ultima tragere adanca de aer in piept,
    Inainte sa pieri, sperand ca ai luptat macar drept.

 ----- Si asta ti-e viata, drag om cumpatat,
 Cand tanjesti naiv, sa mori cu sufletul curat.

Uneori mai fugim...

De la o varsta (nu stiu exact de cand), observ ca fug de oameni. Fug de cei care-mi pica bine la suflet si minte, pentru ca i-as putea indragi prea tare si tocmai atunci, ei si-ar putea lua zborul, uitand sa revina.  Pana nu demult, fuga asta obisnuia sa ma arunce in cate doua brate aparent prietenoase, care desi nu-mi picau cel mai bine, erau linistitoare pentru o vreme. Dar acolo unde exista o prea mare siguranta in cele doua brate, care te prind in goana dupa liniste, pericolele sunt mai mari decat daca ai infrunta oamenii care-ti misca spiritul in totalitate. Cei care ne misca in totalitate nu sunt cei pe care ii observam in multime ca fiind cei mai "simpatici" barbatei sau cei mai aratosi macho-men attention-whore wannabes. Ei sunt oamenii pe care ii descoperi intr-o fractiune de secunda, intr-un moment critic al vietii tale; ei sunt cei pe care ii recunoastem instant intr-o reactie oglindita, dupa un zambet sincer si complicitar la cea mai proasta gluma de-a noastra. Aici ma refer la acele persoane care-ti zdruncina intreaga fiinta, la nivel mental si spiritual, in cele din urma facand intregul tau trup sa vibreze inspre tot ce inseamna ei, ca si intreg. Si de voi fug, da! Si fug de teama ca n-ati putea recunoaste aceleasi lucruri in mine, iar oamenii nu pot sa stie cine esti si cum esti, daca nu ii intereseaza sa te priveasca. Degeaba te vad, daca tu nu ma vezi. De cele mai multe ori, ma vezi mult prea tarziu. Da! Exista "prea tarziu"... Si ma intristeaza sa observ cum nu mai simt nimic. Imi plang sentimentele-ngropate, la fel cum imi plang apropiatii morti. N-as vrea sa fie totul atat de amortit, sec, dar este. Ultima data cand mi-am lasat fiinta zdruncinata si complet acaparata, nici nu stiu cum, cand, unde si de ce s-a dus totul dintr-o data... Apoi am gasit niste brate "caldute". Nu sunt nici ele bune. Nu sunt capabile de intelegeri prea profunde, deci te vor rani involuntar cu lipsa de logica, din fiecare actiune. Cate o greseala din fiecare, e suficienta sa-ti dai seama ca nici o varianta nu e buna. Asa ca, ce mai e de facut?! Bati in retragere din apropieri mai intime, la primul mic semn de neregula. Intre timp, zilele si anii se scurg muncind, dormind, mancand, uneori razand, alteori plangand, dar de cele mai multe ori SINGUR. Singuratatea e sanatoasa si ea, dar pana la un punct. Si uite asa, de ani de zile fugim de teama ca nu cumva singuratatea indelungata sa ne impinga in brate apatice. Si, totusi, ma intreb cum de mai putem spera, cateodata...

Tu la ce visezi?

Pe langa planurile pe care ni le facem si pe care ni le adaptam, in functie de cum bate vantul din directii obtuze, mai si visam, la lucruri simple, ce par atat de indepartate si utopice. Ador sa profit de orice moment, sa mai visez. Mereu ma visez printre nori, in lumi in care doar rasetele imi dau dureri...de abdomen. Acolo esti si tu. Ne iubim, ne jucam, radem, ne imbratisam, ne sorbim bucurosi, din priviri. N-am cautat niciodata pe nimeni si nimic, dar daca ar fi sa te gasesc, stiu cum as vrea sa te vad. Tot ce-i bun in mine, as vrea sa citesc printre randuri, in tine. Si stiu ca am si atatea defecte, incat le-am pierdut numarul. Stiu ca sunt al naibii de sarita, incapatanata si putin aroganta, cand mi-e teama de oameni. SI stiu ca un "nu-mi pasa!", aruncat la nervi, ma indeparteaza si mai tare, uitand ca si restul sunt la fel. Dar cand visez, nu mai am frica de nimeni si nimic. Acolo si atunci, ne iubim, fara scuturi tematoare, fara respingeri, fara complicatii, fara rautati, fara orgolii. De multa vreme nu a mai fost asa, in realitate...si de-asta ador sa visez la tot ce-mi pot imagina ca-i bine. Si cand nu mai pot face fata, ma agat de un fir imaginar de ata, pentru un dram de speranta.

offf

Vrei sa minti, du-te la alta masa! Daca tot esti la masa mea, nu ma minti in fata! Daca tot ma minti in fata, minte despre tine! Dar cand alegi sa ma minti in fata, in ceea ce tine (sau n-a tinut niciodata) de mine, in mediocra si irelevanta noastra intersectare, in care nu esti mai mult decat un simplu figurant de doi lei, nu mai bine iti tragi un glont in cap, de penibilitate, tupeu si prostie?! Just sayin'... Hai, poti face planetei o favoare, ca si-asa e plin de cei ca tine!