"doar un suflet pentru sufletul meu"

Nu sunt pregatita sa fac fata presiunilor emotionale, nu sunt pregatita sa ma incarcerez intr-un set de norme impuse, in lanturi distructive ale sinelui, in reguli legate de ceea ce se asteapta societatea sa facem… Vreau un suflet pentru sufletul meu…un om pentru care sa pot fi acolo cand e greu, un om care sa nu-mi intoarca spatele mereu. Vreau un om al meu, caruia sa nu trebuiasca sa-I spun “Am nevoie sa fii acolo pentru sufletul meu!”

Enjoy :

http://www.youtube.com/watch?v=wEJKJ4ZiF5g&feature=related

ramai cu tine/mine...!?!?

Sunt urme de suflet pe tot ce-am fost candva “EU”

Un strigat de-“adio” rasuna apatic in creierul meu

Din amalgamuri de vise pure “te-ai nascut”

Eu ti-am dat nume…

Nu esti tu, cel de restul stiut,

Ci cel doar de mine perceput.

Pe aripi de uitare am zburat cu tine

In clipe in care nu doream sa stiu nici de mine.

M-ai dus departe de tot ce-a fost rau,

Si te-am iubit, chiar daca niciodata n-ai fost al meu.

Si inca imi spun ca ceva din mine inca traieste.

Ca nu m-am pierdut in dune de sperante desarte.

Inca mai sper ca ceea ce am facut nu e gresit,

Ca atunci cand ti-am dat drumul, spre mine, candva, vei fi pasit.

Stiu ca sincronizarea umana e un joc de noroc

Si ca sentimentele noastre nu pot fi controlate mai deloc.

Nici nu cred ca as vrea, chiar daca as putea,

Sa te alung de tot din inima mea.

Ca un plasture perfect te-ai asezat pe rani inca deschise

Acum mi-e greu sa te inlatur. Sunt vremuri de restriste.

Te-as fi tinut un pic mai mult pe cicatrici recent formate

Daca as fi stiut ca poti ramane macar… aproape.

De unde esti, nimic nu-ti spune…

Nici eu nu-ti spun ca ai fi putut ramane.

Din strafunduri egoiste imi doresc sa fi ramas

Si in veacuri tulburate sa ramai al meu extaz.

Ramai ramai ramai ramai… ramai!

Te iubesc chiar de nu esti cel dintai!

Sunt urme de suflet pe tot ce-am fost candva “EU”

Sunt urme de “TINE” in sufletul meu!

renastem si noi ?

Cainii latra urat afara....Parca miroase a primavara. Parca stelele stralucesc mai tare. Parca adierea e mai calduta. Parca simt ca in casa nu mai e "trai". Abia astept sa renasc si primavara asta. Trebuie sa sparg coconul format pe timpul iernii. Trebuie sa ma imbat putin cu iluzia libertatii pe care o am cand inspir puternic aerul din serile de primavara. Cred ca de fapt trecerea in noul an o facem abia in primavara. De fapt ma trezesc din amorteala abia primavara. Oare suntem chiar atat de dependenti de mediu. Bineinteles! Fara el suntem doar umbre fara contur chiar. Fie ca ne place, fie ca nu ne place, mediul ne contureaza. Umbra noastra prinde contur si nuanta pe parcurs, in functie de circumstante. Vremea ne influenteaza, oamenii ne transforma... Suntem, fiecare, pentru celalalt, fie tinte sigure, fie atacanti, fie traumatici, fie vindecatori. Vindecatorii sunt cei mai rari. Insa destul de tarziu realizez ca vindecatorii nu sunt facuti sa ramana in viata noastra, din pacate. Ei sunt exact ca o medicatie ingurgitata rapid, care dupa destul de putina vreme isi si face efectul...dar medicatia e recomandata cand avem probleme de sanatate...consumata tot timpul, medicatia iti face rau. Cred ca aceeasi teorie se aplica si la vindecatorii nostri. E pentru prima oara cand nu ma mai agat de vindecatori. E bine... Toti intram si plecam din viata celorlalti. Sa fie oare, in tot haosul, vreo regula a Universului? Sa fie vreun motiv pentru care vindecatorii vin si pleaca? Si atunci cu ce mai ramanem?!...Cu noi insine... iar si iar. Draga, Dani, dedubleaza-te si bate-te pe umar, intrebandu-te in gand : "iarasi eu? ...iarasi trebuie sa renasc? iarasi trebuie sa bat alte carari incerte?" ...ei bine, da! iarasi! Aici este si farmecul. Nu suntem noi cei ce ne dorim de cele mai multe ori sa renastem ??? Ce mai asteptam oare ?

un mic/mare...NIMIC!

Acum stiu... Nu a fost nimic mai mult decat o traire indusa..din necesitatea mea obsesiva de a simti ceva, de a iesi din amorteala emotionala in care ma aflu, parca, de-o vesnicie.
Da, acum stiu!... Stiu ca nu a fost nimic... De ce? - Pentru ca nu simt nimic... pentru ca, fara determinarea mea inductionista, sunt incapabila de manifestari emotionale la nivel extrinsec, sau chiar intrinsec. Nimic nu se misca in mine cand te vad pe tine, sau pe oricine altcineva... Incerc sa scormonesc in amintiri de fiecare data, cautand cu determinare acel ceva care ma facea sa simt (sau sa cred ca simt) candva...insa e in zadar. Nu gasesc nimic...nu gasesc iubire sau empatie, nu gasesc ura sau regret...
Parca sufletul meu e doar o incapere goala si rece, cu pereti nici negri, nici albi...nici macar gri... pare un neant racoros, cateodata asemanator cu o zi ploioasa de toamna, in care nu misca nimeni si nimic...
Si atat de patetic suna vocea din interiorul meu, care ruleaza, strigand in disperare, aceleasi indemnuri: "Macar de te-ai putea pacali singura ca totusi mai simti ceva, nefericito, fie un sentiment placut, fie unul nepplacut! Macar de ai descatusa demoni! Macar de ai elibera nenorocitii aia de "fluturasi din stomac", asupra carora se tot insista prin filme, carti si prin "popor"!...Macar de ar fi ceva...orice! Traieste, omule!"
E in zadar... Am devenit imuna pana si la "autoconvingerea-mi"...
- Trist?!?! - NICIDECUM! ... E doar o anosta si dezgustatoare amorteala.... un nimic mai putin important decat cea mai insignifianta traire, chiar...

Abandon.

Vreau sa fug de tine, de mine de voi... dar cel mai mult, de voi, pentru ca in voi vad doar raul ce sta sa izbucneasca in orice clipa din mine. Traind printre voi e similar cu a pasi pe teren minat... Ceva imi strange inima cu un cleste zimtat parca. Respir dureros de greu si cu fiecare incercare inspirativa sper sa urmeze ultima expiratie eliberativa care sa-mi ia cu ea sufletul patat si obosit in cel mai frumos necunoscut si sa pot spune : ADIO amintiri, adio EU (cu bune si cu rele), adio CALATORI GRABITI, adio TU!!!... Doresc sa renasc la nesfarsit, eu, cea de dinainte de a exista macar....sa daram uratul castel de nisip si sa construiesc impreuna cu tine cea mai rezistenta fortareata in interiorul careia sa ne cladim propriul univers curat, ingenuu, fericit, optimist, plin de zambetele noastre si de privirea ta luminoasa si scapata de povara trecutului vitreg!!!

undeva, candva, cumva....a fost... o EA

A fost odata ca niciodata o fetita….fetita visa… asa cum visam toti candva… In vremuri in care totul parea posibil…o vreme in care putea spera linistita ca undeva, cumva, mai pot exista oameni exact ca si ea… Voia prea mult sa creada ca are un rost mai important decat ceea ce impune si intineaza jungla sociala de ceva vreme déjà…Credea ca furtunile au zgariat doar exteriorul …spera ca interiorul a ramas intact…crezurile erau aceleasi…insa ceva s-a rupt si nimeni nu a mai vazut nimic, nu a mai auzit nimic, nu si-a mai amintit nimic…in linistea-i se va intoarce la fel cum a venit…ca si cum ar fi existat undeva, candva, cumva, o EA….ca oricare alta…si nimeni si nimic nu va mai putea schimba ceva… ca o vaga amintire prafuita de timp, imaginea ei va aparea in mintea cuiva, undeva, candva, cumva, insa nimeni nu va mai stii de unde sa o ia…pentru ei era doar…o alta EA…

Intersectie.

Ma uit la insemnarile trecute (cvasi-prafuite de timp) si la cele mai putin vechi. Nu pot sa nu constat aceleasi sentimente exprimate in majoritatea. Totusi, s-au intamplat multe. Multi calatori si-au adus, mai mult sau mai putin, aportul la starile mele sufletesti, de-a lungul timpului. De curand, frica schimbarii, in sensul coruperii substantei sinelui, a fost permanent prezenta in gandurile mistuitoare, mai ales de dinainte de somnul tulbure. Ma trezesc, mananc, aprind o tigara, caut un rost in tot amalgamul iluziei libertatii alegerilor si, intr-un final, alerg agale prin reverii incercand sa ma sustrag din periculoasele ganduri care ma duc adesea la o anume intamplare. Mereu am gasit interesante paradoxurile. Tot universul e faurit din complexe paradoxuri asemenea fiintei umane in care ele zac abunde. Inca nu am reusit sa mi te rup complet din suflet sau sa mi te sustrag din ganduri. Te-ai instalat ca un cal troian care continua sa produca razboaie interioare in fiinta mea.
Imi spun adesea ca iubirea mea fata de tine a fost doar o plazmuire a mintii mele iluzorii. Imi repet mereu ca inimii mele i-ai fost cunoscut din, parca, alte timpuri si ca din acest motiv, irationala, nu doreste sa te expulzeze odata pentru totdeauna. Zidurile nu mi-au folosit la nimic cand te-am cunoscut...au devenit invizibile inca de la primele relationari, de parca am fi fost fiecare o oglindire a celuilalt. Orice clipa sau cuvant ti-l sorbeam cu un autentic interes. Chiar daca uletrior de deziceai, te ascultam cu aceeasi fascinatie si curiozitate datorate modului original de argumentare. Aveai un fel de logica in ilogic, afectiune in distantare, tarie de caracter in slabiciune emotionala sau morala, simplism in drame si un fel de altruism in replici aparent egoiste. Mereu am vazut dincolo de masca sociala pe care ti-ai cnstruit-o atat de meticulos ca mecanism de aparare. Te-am adorat tocmai pentru vulnerabilitatea pe care am simtit-o de pe partea cealalta a zidurilor, la fel cum mi-ai intuit tu toate trairile interioare in ciuda mastii nepasarii pe care ti-am afisat-o mai mereu. Am fost doi lasi intr-o lume care o cere. Lasi pentru ca am permis persoanelor nedemne sa se bucure de ce era mai bun in noi, insa ni le-am privat noua insine mai tarziu...Nu a fost liniste...nu a fost rabdare...Straniile cai ale vietii vor avea ultimul cuvant, intr-un final... Orice alegere are consecinte pe care le-am suportat si le voi suporta cu stoicism... Acum am ales sa redevin observatorul din umbra... deocamdata e bine...e liniste...Sunt doar eu si mintea mea curioasa ...mai am multe lucruri de invatat, multe lucruri de facut, multe locuri de vazut, multi oameni de intalnit si, cel mai important: mai am inca entuziasmul necesar pentru toate cate o sa mai vina!... Timp, fii de partea mea!( mai avem cate ceva de facut inainte de a ma sustrage din "scena"...apoi ne putem retrage in linistea-mi)