Acum stiu... Nu a fost nimic mai mult decat o traire indusa..din necesitatea mea obsesiva de a simti ceva, de a iesi din amorteala emotionala in care ma aflu, parca, de-o vesnicie.
Da, acum stiu!... Stiu ca nu a fost nimic... De ce? - Pentru ca nu simt nimic... pentru ca, fara determinarea mea inductionista, sunt incapabila de manifestari emotionale la nivel extrinsec, sau chiar intrinsec. Nimic nu se misca in mine cand te vad pe tine, sau pe oricine altcineva... Incerc sa scormonesc in amintiri de fiecare data, cautand cu determinare acel ceva care ma facea sa simt (sau sa cred ca simt) candva...insa e in zadar. Nu gasesc nimic...nu gasesc iubire sau empatie, nu gasesc ura sau regret...
Parca sufletul meu e doar o incapere goala si rece, cu pereti nici negri, nici albi...nici macar gri... pare un neant racoros, cateodata asemanator cu o zi ploioasa de toamna, in care nu misca nimeni si nimic...
Si atat de patetic suna vocea din interiorul meu, care ruleaza, strigand in disperare, aceleasi indemnuri: "Macar de te-ai putea pacali singura ca totusi mai simti ceva, nefericito, fie un sentiment placut, fie unul nepplacut! Macar de ai descatusa demoni! Macar de ai elibera nenorocitii aia de "fluturasi din stomac", asupra carora se tot insista prin filme, carti si prin "popor"!...Macar de ar fi ceva...orice! Traieste, omule!"
E in zadar... Am devenit imuna pana si la "autoconvingerea-mi"...
- Trist?!?! - NICIDECUM! ... E doar o anosta si dezgustatoare amorteala.... un nimic mai putin important decat cea mai insignifianta traire, chiar...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu