Cateodata

Orice poveste are doua fatete.
Veridica-i cea cu cele mai putine pete.
Dar cand ne place sa ne-mbatam cu apa rece,
N-avem deloc drept de apel la regrete.
Invaluiti in singuratate, ne imbatam cu iluzii,
Cand stim mult prea bine costurile minciunii ca "nu suntem singuri".
Paradoxal, chiar nu suntem.
Nu suntem altceva, decat unghere de suflet,
Divizat in egocentrice ganduri izolatoare,
Cum ca nimeni si nimic nu e la fel sub soare.
Imbucurator de trist e, totusi,
Cand observam cat de similari suntem in ale noastre "Of-uri"
Nu vrem sa fim singuri, nu vrem sa fim nici sufocati,
Dar ne place sa fim singuri si ne place sa fim, totusi, adorati.
Nevoia de prezervare a lui "Eu" "minus" dorinta de "noi",
E, de fapt, dispretul de "mine", cand, arareori, "eu" sunt... "voi"!

IGNORATI-MA, VA ROG!

Multi alearga dupa bani, calcand pe cadavre in drumul spre success. Apoi, se leaga de case, masini, haine (lacomi dupa cat mai multe lucruri materiale)… Chiar si acestia doresc sa fie fericiti si iubiti….Doar ca, in goana dupa ceea ce se credeau ca au nevoie pentru a fi fericiti sau pentru a deveni persoane “mai usor de iubit”, se pierd pe ei insisi…Raman cu un vid, pe care nimic din ceea ce banii pot cumpara, nu-l vor umple vreodata. Pentru mine, eu sunt universul meu preferat de explorat, inainte de a trece la a-i “judeca” pe altii. Asa ca, atata timp cat nu fac rau nimanui si nu intru in vietile altora “cu bocancii”, inainte sa ma atacati direct sau indirect, va invit sa faceti o scurta incursiune in propriul suflet si minte(dupa caz) si sa incercati sa aflati de ce urati ceea ce urati atat de mult la mine …poate veti afla cate ceva despre voi insiva! Pana atunci, va rog sa nu imi treceti calea mai mult decat e absolut necesar! Nu doresc raul nici celor care mi-l provoaca, pentru ca oricum sunt legati la ochi, au inima impietrita si creierul amorf. Prin urmare nu am ce sa le cer. Nu am asteptari din partea voastra. Ceea ce-mi doresc este sa fiu lasata in…PACE! Sa nu mai incercati sa-mi scurtati viata prin mijloace care mai de care mai meschine. Poftim un sfat prietenesc: Ocupati-va de viata voastra! Asteptarea mea de la univers este sa fiu IGNORATA COMPLET de voi, cei care nu puteti mai mult de : a manca, bea, respira, a tese ite, a-i discuta pe altii, a le face rau, a minti, a comite tot felul de nedreptati etc!

Pana la urma, calea cea mai scurta catre orice obiectiv, este prin noi insine, nu prin intermediul altora. Cand o sa incetam sa ne raportam la alte persoane si situatii, o sa putem sa ne croim propriile drumuri, exact asa CUM SIMTIM SI STIM NOI ca esre CORECT SI BINE (pentru noi, fara a-I calca pe altii in picioare), NU CUM NE DICTEAZA SI CUM SE ASTEAPTA ALTII sa o facem. Ceea ce e potrivit pentru voi, nu e potrivit pentru mine si vice-versa…

 Eu vreau sa fiu fericita si impacata cu mine insami. Sunt fericita cand vad ca sunt fericiti oamenii despre care consider ca merita. Si mai sunt recunoascatoare ca inca mai exista oameni carora le pasa de lucrurile esentiale in viata…

Asa ca, dragi calatori, stiu ca orice intersectare a drumului meu cu drumurile voastre, o sa fie de bun augur… indiferent de manifestarile voastre. Daca vad ca e nevoie de ajutor, voi fi acolo fara sa mi se ceara. Daca veti incerca sa-mi faceti rau, voi mai invata cate ceva despre oameni si voi incerca sa separ circumstantialitatea drumurilor, mai devreme decat s-ar putea separa de la sine. Azi sunt inca in viata si asta e tot ce conteaza. Nu va voi lasa sa mi-o mai patati cu nimicnicia voastra. Aveti tot dreptul sa adorati circul, sa mintiti, sa inselati, sa tradati, sa fiti egoisti, rai sau prosti. Toate acestea as far away from me, as possible. Acei cativa OAMENI care contaza, déjà sunt acolo pentru mine, no matter what. Cati dintre voi puteti spune asta? Cati dintre voi puteti spune sincer ca daca va pica mastile, mai ramaneti cu altceva in afara de  bucatelele de minciuni penibile, sfaramate peste golul cu care ramaneti?!  

Ce mai face copilul din tine?

In ultimii ani m-am tot cufundat in nostalgii, lamentandu-ma ca mi-e dor de copilul din mine. Ajunsesem sa-mi  fac timp pentru cele mai insignifiante lucruri si cele mai banale activitati. Tot ce mai ramasese din “Dani” era doar pasiunea pentru citit si scris… Apoi, a tot strigat micuta ingenioasa si neinfricata Dani la mine, pana cand, nu de mult, i-am raspuns aproape in totalitate. Nu o mai suprim deloc de ceva vreme si imi e mult mai bine. Dani pe care o cunosc cel mai bine e curajoasa, inventiva, ingenioasa, ambitioasa, artistica, empatica, curioasa, activa, independenta (pe toate planurile),  ii place sa creeze, sa se joace, sa citeasca, iubeste natura si ii place sa rada, indiferent de situatie. Dani pe care o stiu eu nu s-ar fi blocat niciodata in fata problemelor, nu ar fi admis niciodata ideea de esec si ar fi gasit o cale logica si echitabila in fata oricarui impas. Dani pe care o stiu eu, invata cate ceva din tot ce intalneste, insa nu permite nimanui sa interfereze cu ceea ce stie ca are de facut/gasit/trait. “Acea Dani” am fost dintotdeauna, sunt din nou, si nu voi mai permite nici unei circumstante sa suprime vreo farama din esenta mea…Cu toate imperfectiunile (incapatanarea, impulsivitatea, radicalitatea), pentru mine sunt de ajuns, iar cata vreme principiile de baza ale dreptatii ma impiedica sa infaptuiesc mici sau mari rautati, as prefera sa fiu lasata in linistea mea. Referitor la cei care se plictisesc sau esueaza in a gasi ceva interesant in propriul "univers", cred ca, de fapt, nu au descoperit inca ce distractiv si interesant e  sa-si  (re)descopere si sa scoata la suprafata copilul din ei, pentru a le arata calea.

P.S. : Tu de cand nu ai mai “discutat” cu copilul din tine?

Tu ce iubesti?

Si pentru ca toti vorbim de ura mai tot timpul (invaluind, cu venin, totul in jur), haideti sa vorbim un pic si despre sentimente mai armonioase. Hai sa va spun ce iubesc eu! Iubesc oamenii care nu doar exista, ci traiesc; imi plac duminecile in care pot citi si scrie in tihna, iubesc sa cant la pian cand sunt trista, iubesc sa caut acorduri relevante sufleteste, de chitara printre cele 3 corzi care-au mai ramas, iubesc adrenalina pentru ca ma adduce in contact cu copilaria, iubesc sa stau in natura unde pentru o scurta clipa am impresia ca totul e nemiscat, pentru ca in clipele imdiat urmatoare sa simt presiunea timpului in fiecare miscare de frunze, sau de fiecare data cand vad o furnica grabita carand ceva mult prea greu. Iubesc diminetile in care ma trezeste cate o raza de soare, care ma bate usor pe umar, iubesc sa ma plimb singura sub clar de luna, iubesc sa analizez tot ce se intampla in jur, iubesc sa descopar legaturi intre absolut orice, iubesc sa deslusesc mistere; iubesc sa vad oameni zambind, iubesc natura care ma cheama ori de cate ori jungla sociala sufoca si mai iubesc si cand ma invaluie cu tot ce stiu ca am nevoie; iubesc vindecatorii, iubesc oamenii care incearca sa traiasca in armonie, aceia pentru care linistea spirituala este cea care primeaza in lupta cu lacomia fata de ceea ce te fac “ei” sa crezi ca ai nevoie; iubesc oamenii care ma iubesc indeferent de ziduri sau masti. Iubesc primavara pentru tot ceea ce reprezinta in mine si pentru ca ma incanta in toate simturile. Iubesc oamenii care stiu sa fie fericiti la o imbratisare. Si intr-un final, ma iubesc si pe mine, un intreg univers guvernat de yin si yang…(To be continued…)

P.S. TU ce IUBESTI?

"Binele" tau e compromis, prietene!

“Da-mi ce-ai mai bun in tine si pleaca, te rog! Da, am de umplut un gol. Promit sa nu te distrug...Iti vreau doar ….pana si ultima suflare. Hai, nu te impacienta! Doar iti dau sansa s-o iei de la capat. Sa nu aud regrete! Multumeste-mi ca-ti dau ocazia sa pui ce vrei in golul ramas. Vrei sa fii rece, fii rece! Vrei sa fii aventuroasa, cauta aventura unde vrei in lume! Vrei sa simti ca traiesti din nou, aduna si tu ce poti din oameni! Nu ma osandi doar pentru ca ti-am facut loc in suflet pentru tine, sa pui ce vrei acolo! JUDECA-MA! NU-MI PASA! TOTI O FACEM! Altcineva, inaintea ta a facut acelasi lucru cu mine, Nu e rea intentie…Eu aveam nevoie doar sa simt…ceva…” – Asa s-a “simtit”, dupa ce ai plecat! Asa ca m-am reeducat si eu. Mi-am spus: “Simte ce vrei, ia-ti ce vrei, fii cum vrei, du-te unde vrei, cu cine vrei! Numai sa fii TU, exact asa cum vrei sa fii…cum ai NEVOIE, sa fii!!!!” Si, ghici ce!?! - Functioneaza! Nevoia de a simti e cea mai mare dintre toate, pana la urma…Dar sa nu te bucuri daca nu te-am uitat. Binele tau a fost Raul meu. Nu stiu altii cum sunt,  dar pe mine, gandul ca as putea fi raul cuiva ma determina, mai degraba, sa ma evapor din peisaj…sau, cel putin, asta am vrut sa cred…Binele tau e compromis, prietene! E ca o gaura neagra, gata sa inghita ce-i mai bun in oameni!

Liber la scantei!!!!!!!!!!!

Pe cat de mult m-a deranjat, pe atat de tare am adorat acest napastuitor haos din sufletul meu. Cum as mai putea canta, dansa, scrie…? Cine ar mai fi in stare sa creeze, daca n-ar fi haos. Ce poti face cu un puzzle in care toate piesele sunt la locul lor? Il privesti/critici/admiri si treci mai departe….In schimp, da-mi haos si-ti pot scoate frumosul din urat sau uratul frumos! Cat de obositor si, totusi, captivant poate fi jocul nesfarsit al gandurilor ingramadite in scenarii care mai de care mai interesante, fie ele grotesti sau idealiste!?!... Sunt un animal rece, care sta la panda, gata de a analiza tot ce se petece si pe oricine imi intretaie calea…Toate acestea,  pana cand ma cuprinde murmurul unei mici scantei. Acea scanteie de la care totul ia foc. Si ce frumoase si impetuase sunt flacarile…Aproape ca uit cat de tare doare de fiecare data. Intr-un final, focul arde tot…raman cu nimic altceva decat dureri incomensurabile…Nici pe acestea nu le urasc. Ele imi dau sansa sa-mi fiu propriul arhitect, de fiecare data. Asa ca, da-mi fericire, da-mi suferinta, da-mi ce vrei…Either way, I’ll grow stronger! De mult nu-mi mai e teama de propriile temeri. Am inceput sa le iubesc pana si pe acestea, cu tot cu originile lor si sunt convinsa ca o sa ramana aceleasi, dar, de fiecare data cand  nasc reactii diferite din toate directiile, lucrurile devin interesante… Din acest motiv NU apreciez mai mult omul care ma aproba. Pana la urma, spiritele tari nu se intalnesc niciodata in adevaratul sens al cuvantului; - ele se ciocnesc, aparent din intamplare, si atunci incep din nou scanteile… Oare cum au unii timp  sa se plictiseasca?...

Eu? Tu? Sau noi?

Sunt doar acesti patru pereti goi,

Intre care imi amintesc de cate ori m-ai improscat cu noroi,

De unde vad atatea ploi, incat

Simt doar ca nu vreau sa mor cu sufletul urat!

Urat, de cat de multe si cat nimic am simtit

Si-mi e o acuta scarba sa-mi vad sufletul amortit!

Tu!...Tu ai inceput sa scuipi cu venin de mult si inca…

Inca ma mint ca toate relele-o sa se duca.

Dar singura care-o sa se duca, sunt eu.

Ma duc mereu catre abisul meu,

Unde sunt la adapost de al tau rau.

Aici, imi voi trezi, iarasi, instinctul de zeu.

Iar in visele-mi tulburate, unde mereu fugi spre sine,

Stiu c-atunci cand lupt cu tine, de fapt, eu lupt cu…mine!

Si totusi… Sunt doar acesti patru pereti goi,

Intre care as vrea sa aud cuvintele: “noi doi”,

Sa-ti pot spune naiv, “esti al meu!”,

Fara sa-l corupem pe… “eu”!

Dar stai! Aud ceva cum striga.

E doar alta dimineata, cu coltii  de sticla.

Masca de zambete imi e uzata déjà…

Alta nu am…Am sa o-mbrac si-asa!