Liber la scantei!!!!!!!!!!!

Pe cat de mult m-a deranjat, pe atat de tare am adorat acest napastuitor haos din sufletul meu. Cum as mai putea canta, dansa, scrie…? Cine ar mai fi in stare sa creeze, daca n-ar fi haos. Ce poti face cu un puzzle in care toate piesele sunt la locul lor? Il privesti/critici/admiri si treci mai departe….In schimp, da-mi haos si-ti pot scoate frumosul din urat sau uratul frumos! Cat de obositor si, totusi, captivant poate fi jocul nesfarsit al gandurilor ingramadite in scenarii care mai de care mai interesante, fie ele grotesti sau idealiste!?!... Sunt un animal rece, care sta la panda, gata de a analiza tot ce se petece si pe oricine imi intretaie calea…Toate acestea,  pana cand ma cuprinde murmurul unei mici scantei. Acea scanteie de la care totul ia foc. Si ce frumoase si impetuase sunt flacarile…Aproape ca uit cat de tare doare de fiecare data. Intr-un final, focul arde tot…raman cu nimic altceva decat dureri incomensurabile…Nici pe acestea nu le urasc. Ele imi dau sansa sa-mi fiu propriul arhitect, de fiecare data. Asa ca, da-mi fericire, da-mi suferinta, da-mi ce vrei…Either way, I’ll grow stronger! De mult nu-mi mai e teama de propriile temeri. Am inceput sa le iubesc pana si pe acestea, cu tot cu originile lor si sunt convinsa ca o sa ramana aceleasi, dar, de fiecare data cand  nasc reactii diferite din toate directiile, lucrurile devin interesante… Din acest motiv NU apreciez mai mult omul care ma aproba. Pana la urma, spiritele tari nu se intalnesc niciodata in adevaratul sens al cuvantului; - ele se ciocnesc, aparent din intamplare, si atunci incep din nou scanteile… Oare cum au unii timp  sa se plictiseasca?...

Eu? Tu? Sau noi?

Sunt doar acesti patru pereti goi,

Intre care imi amintesc de cate ori m-ai improscat cu noroi,

De unde vad atatea ploi, incat

Simt doar ca nu vreau sa mor cu sufletul urat!

Urat, de cat de multe si cat nimic am simtit

Si-mi e o acuta scarba sa-mi vad sufletul amortit!

Tu!...Tu ai inceput sa scuipi cu venin de mult si inca…

Inca ma mint ca toate relele-o sa se duca.

Dar singura care-o sa se duca, sunt eu.

Ma duc mereu catre abisul meu,

Unde sunt la adapost de al tau rau.

Aici, imi voi trezi, iarasi, instinctul de zeu.

Iar in visele-mi tulburate, unde mereu fugi spre sine,

Stiu c-atunci cand lupt cu tine, de fapt, eu lupt cu…mine!

Si totusi… Sunt doar acesti patru pereti goi,

Intre care as vrea sa aud cuvintele: “noi doi”,

Sa-ti pot spune naiv, “esti al meu!”,

Fara sa-l corupem pe… “eu”!

Dar stai! Aud ceva cum striga.

E doar alta dimineata, cu coltii  de sticla.

Masca de zambete imi e uzata déjà…

Alta nu am…Am sa o-mbrac si-asa!

Eu cu...mine. Tu...cu tine!

Cred ca vine un moment, chiar si in viata celui mai sceptic dintre noi, in care se infiripa, chiar si pentru o clipa, ideea cum ca ar exista, in tot haosul, o anumita ordine, sau un oarecare sens. Mereu ne spunem ca “vrem sa facem/ sa avem/ sa mergem/ sa detinem/ sa traim ceva etc”… Poate ca ar trebui sa ne intrebam mai des :“De ce avem nevoie?”.

In ultimii ani s-au schimbat multe… In toate schimbarile, totusi, universul are modul sau de a lasa unele “lucruri” neschimbate, in sensul in care tot si... nimic nu se schimba, de fapt. Nu e deloc relevant ceea ce scriu. Nu conteaza pentru nimeni altcineva. Nici n-ar trebui. Pentru mine e relevant si e de ajuns. 

In fiecare zi invat cate ceva…Recent, am inceput sa-mi “calculez” mutarile pe tabla sociala de sah incepand cu intrebarea “de ce am nevoie, de fapt?”. Am inlocuit-o cu incapatanata si, adeseori, oarba ambitie a lui “VREAU…!”. Incepe sa-mi placa, din nou, coltisorul de lume din care privesc...Peste tot e agitatie, peste tot e rautate, amalgam de ganduri incarcate…La mine, in schimb, sunt eu…eu si ganduri, poate la fel de obositoare, dar sunt ale mele… Mi-s dragi chiar si cele ingrijoratoare. Am invatat sa ma amuz de mine, de voi, de tot…

 Am nevoie de liniste, cand scap din jungla sociala. Am nevoie de mine asa cum sunt acum. In ce alte circumstante mai puteam sta la bucatarie cu laptopul in fata, dezbracata de haine, masti sociale si altele trairi (a caror afisare nu-si are rostul) + un ceai de menta + tigara in mana dreapta si scrumiera, numai bine, chiar in dreapta laptopului…

Oricat m-ar atrage curiozitatea nativa spre mirajul necunoscutului haos, parca m-am “indragostit”, un pic, de micul meu coltisor familiar, in care se afla aproape tot din ceea ce  am nevoie, pentru un gram de stabilitate, pentru toate cele de care are nevoie launtricul meu, atunci cand paseste in afara “junglei”. In jungla…e, totusi, o alta poveste.

Cateodata, pentru fiecare “EU” e nevoie, mai degraba, de un “MINE”, decat de “UN TINE”…Oricat de tare AI VREA/TI-AI DORI un ALT SINE alaturi, de cele mai multe ori AI NEVOIE doar de …TINE  ! Restul… 

un mic ciob

E racoare…Imi simt apaticele batai de inima cum rasuna in camera asta goala. Imi aud gandurile cum striga si nu le pot opri sub nici o forma. Imi spun ca imi e somn. Sunt prea obosita fizic si psihic…Atunci de ce nu cedez inspre taramul viselor?!?! Si acolo imi striga subconstientul vrute si nevrute… Mi-e teama de el, mi-e teama ca déjà s-a contopit imaginatia cu realitatea. Mi-e teama ca imi pierd claritatea, mi-e teama de oameni, de mine. Abia astept sa ajung acasa, insa mi-e groaza de lasarea serii. Mereu am procesat informatiile mai bine sub protectia lunii…insa mi-e teama ca am dreptate…as vrea sa nu am, in schimb, nu doar simt, chiar vad ca a trecut…a trecut un timp pentru ceva…Inainte eram curioasa de ce se mai poate intampla “maine”… Acum, doar trec lunile pe langa mine…Se intampla atatea si tot nu ma misca nimic. As mai putea face atatea lucruri, dar nici nu le mai vad rostul macar. Nu las pe nimeni sa se apropie, de teama ca ar putea vedea cat de goala sunt pe dinauntru. Mi-e teama ca m-am imprietenit prea mult cu neantul cu care m-am acoperit. Mi-e teama ca va vad pe toti exact asa cum sunteti. Mi-e teama ca nimic nu ma mai poate misca,…si nu ma refer aici la oameni… Nu am asteptari de la voi…Am asteptari de la mine. Ma astept sa realizez singura tot ce-mi propun, poate asta ma va face, candva, fericita. Ma intreb cateodata cum reusesc unii sa fie atat de fericiti?! …Apoi, insa, imi revin repede… Am vazut pe propria raspundere ca nici o “reteta” nu mi se potriveste… Mi-e teama ca sunt doar… rece… Nu e racoare… SUNT EU RECE… sau doar...

"doar un suflet pentru sufletul meu"

Nu sunt pregatita sa fac fata presiunilor emotionale, nu sunt pregatita sa ma incarcerez intr-un set de norme impuse, in lanturi distructive ale sinelui, in reguli legate de ceea ce se asteapta societatea sa facem… Vreau un suflet pentru sufletul meu…un om pentru care sa pot fi acolo cand e greu, un om care sa nu-mi intoarca spatele mereu. Vreau un om al meu, caruia sa nu trebuiasca sa-I spun “Am nevoie sa fii acolo pentru sufletul meu!”

Enjoy :

http://www.youtube.com/watch?v=wEJKJ4ZiF5g&feature=related

ramai cu tine/mine...!?!?

Sunt urme de suflet pe tot ce-am fost candva “EU”

Un strigat de-“adio” rasuna apatic in creierul meu

Din amalgamuri de vise pure “te-ai nascut”

Eu ti-am dat nume…

Nu esti tu, cel de restul stiut,

Ci cel doar de mine perceput.

Pe aripi de uitare am zburat cu tine

In clipe in care nu doream sa stiu nici de mine.

M-ai dus departe de tot ce-a fost rau,

Si te-am iubit, chiar daca niciodata n-ai fost al meu.

Si inca imi spun ca ceva din mine inca traieste.

Ca nu m-am pierdut in dune de sperante desarte.

Inca mai sper ca ceea ce am facut nu e gresit,

Ca atunci cand ti-am dat drumul, spre mine, candva, vei fi pasit.

Stiu ca sincronizarea umana e un joc de noroc

Si ca sentimentele noastre nu pot fi controlate mai deloc.

Nici nu cred ca as vrea, chiar daca as putea,

Sa te alung de tot din inima mea.

Ca un plasture perfect te-ai asezat pe rani inca deschise

Acum mi-e greu sa te inlatur. Sunt vremuri de restriste.

Te-as fi tinut un pic mai mult pe cicatrici recent formate

Daca as fi stiut ca poti ramane macar… aproape.

De unde esti, nimic nu-ti spune…

Nici eu nu-ti spun ca ai fi putut ramane.

Din strafunduri egoiste imi doresc sa fi ramas

Si in veacuri tulburate sa ramai al meu extaz.

Ramai ramai ramai ramai… ramai!

Te iubesc chiar de nu esti cel dintai!

Sunt urme de suflet pe tot ce-am fost candva “EU”

Sunt urme de “TINE” in sufletul meu!

renastem si noi ?

Cainii latra urat afara....Parca miroase a primavara. Parca stelele stralucesc mai tare. Parca adierea e mai calduta. Parca simt ca in casa nu mai e "trai". Abia astept sa renasc si primavara asta. Trebuie sa sparg coconul format pe timpul iernii. Trebuie sa ma imbat putin cu iluzia libertatii pe care o am cand inspir puternic aerul din serile de primavara. Cred ca de fapt trecerea in noul an o facem abia in primavara. De fapt ma trezesc din amorteala abia primavara. Oare suntem chiar atat de dependenti de mediu. Bineinteles! Fara el suntem doar umbre fara contur chiar. Fie ca ne place, fie ca nu ne place, mediul ne contureaza. Umbra noastra prinde contur si nuanta pe parcurs, in functie de circumstante. Vremea ne influenteaza, oamenii ne transforma... Suntem, fiecare, pentru celalalt, fie tinte sigure, fie atacanti, fie traumatici, fie vindecatori. Vindecatorii sunt cei mai rari. Insa destul de tarziu realizez ca vindecatorii nu sunt facuti sa ramana in viata noastra, din pacate. Ei sunt exact ca o medicatie ingurgitata rapid, care dupa destul de putina vreme isi si face efectul...dar medicatia e recomandata cand avem probleme de sanatate...consumata tot timpul, medicatia iti face rau. Cred ca aceeasi teorie se aplica si la vindecatorii nostri. E pentru prima oara cand nu ma mai agat de vindecatori. E bine... Toti intram si plecam din viata celorlalti. Sa fie oare, in tot haosul, vreo regula a Universului? Sa fie vreun motiv pentru care vindecatorii vin si pleaca? Si atunci cu ce mai ramanem?!...Cu noi insine... iar si iar. Draga, Dani, dedubleaza-te si bate-te pe umar, intrebandu-te in gand : "iarasi eu? ...iarasi trebuie sa renasc? iarasi trebuie sa bat alte carari incerte?" ...ei bine, da! iarasi! Aici este si farmecul. Nu suntem noi cei ce ne dorim de cele mai multe ori sa renastem ??? Ce mai asteptam oare ?