Sunt doar acesti patru pereti goi,
Intre care imi amintesc de cate ori m-ai improscat cu
noroi,
De unde vad atatea ploi, incat
Simt doar ca nu vreau sa mor cu sufletul urat!
Urat, de cat de multe si cat nimic am simtit
Si-mi e o acuta scarba sa-mi vad sufletul amortit!
Tu!...Tu ai inceput sa scuipi cu venin de mult si inca…
Inca ma mint ca toate relele-o sa se duca.
Dar singura care-o sa se duca, sunt eu.
Ma duc mereu catre abisul meu,
Unde sunt la adapost de al tau rau.
Aici, imi voi trezi, iarasi, instinctul de zeu.
Iar in visele-mi tulburate, unde mereu fugi spre sine,
Stiu c-atunci cand lupt cu tine, de fapt, eu lupt cu…mine!
Si totusi… Sunt doar acesti patru pereti goi,
Intre care as vrea sa aud cuvintele: “noi doi”,
Sa-ti pot spune naiv, “esti al meu!”,
Fara sa-l corupem pe… “eu”!
Dar stai! Aud ceva cum striga.
E doar alta dimineata, cu coltii de sticla.
Masca de zambete imi e uzata déjà…
Alta nu am…Am sa o-mbrac si-asa!
umeri goi
RăspundețiȘtergerecum te strangeam de sanii moi
suparari? de lupele bune ai auitat
cand fericita adormeai langa mine in pat
de langa tine nu am plecat
dar cu timpul trebuie sa ma faci uitat
:))))
poetic! :))
Ștergere