un mic/mare...NIMIC!

Acum stiu... Nu a fost nimic mai mult decat o traire indusa..din necesitatea mea obsesiva de a simti ceva, de a iesi din amorteala emotionala in care ma aflu, parca, de-o vesnicie.
Da, acum stiu!... Stiu ca nu a fost nimic... De ce? - Pentru ca nu simt nimic... pentru ca, fara determinarea mea inductionista, sunt incapabila de manifestari emotionale la nivel extrinsec, sau chiar intrinsec. Nimic nu se misca in mine cand te vad pe tine, sau pe oricine altcineva... Incerc sa scormonesc in amintiri de fiecare data, cautand cu determinare acel ceva care ma facea sa simt (sau sa cred ca simt) candva...insa e in zadar. Nu gasesc nimic...nu gasesc iubire sau empatie, nu gasesc ura sau regret...
Parca sufletul meu e doar o incapere goala si rece, cu pereti nici negri, nici albi...nici macar gri... pare un neant racoros, cateodata asemanator cu o zi ploioasa de toamna, in care nu misca nimeni si nimic...
Si atat de patetic suna vocea din interiorul meu, care ruleaza, strigand in disperare, aceleasi indemnuri: "Macar de te-ai putea pacali singura ca totusi mai simti ceva, nefericito, fie un sentiment placut, fie unul nepplacut! Macar de ai descatusa demoni! Macar de ai elibera nenorocitii aia de "fluturasi din stomac", asupra carora se tot insista prin filme, carti si prin "popor"!...Macar de ar fi ceva...orice! Traieste, omule!"
E in zadar... Am devenit imuna pana si la "autoconvingerea-mi"...
- Trist?!?! - NICIDECUM! ... E doar o anosta si dezgustatoare amorteala.... un nimic mai putin important decat cea mai insignifianta traire, chiar...

Abandon.

Vreau sa fug de tine, de mine de voi... dar cel mai mult, de voi, pentru ca in voi vad doar raul ce sta sa izbucneasca in orice clipa din mine. Traind printre voi e similar cu a pasi pe teren minat... Ceva imi strange inima cu un cleste zimtat parca. Respir dureros de greu si cu fiecare incercare inspirativa sper sa urmeze ultima expiratie eliberativa care sa-mi ia cu ea sufletul patat si obosit in cel mai frumos necunoscut si sa pot spune : ADIO amintiri, adio EU (cu bune si cu rele), adio CALATORI GRABITI, adio TU!!!... Doresc sa renasc la nesfarsit, eu, cea de dinainte de a exista macar....sa daram uratul castel de nisip si sa construiesc impreuna cu tine cea mai rezistenta fortareata in interiorul careia sa ne cladim propriul univers curat, ingenuu, fericit, optimist, plin de zambetele noastre si de privirea ta luminoasa si scapata de povara trecutului vitreg!!!

undeva, candva, cumva....a fost... o EA

A fost odata ca niciodata o fetita….fetita visa… asa cum visam toti candva… In vremuri in care totul parea posibil…o vreme in care putea spera linistita ca undeva, cumva, mai pot exista oameni exact ca si ea… Voia prea mult sa creada ca are un rost mai important decat ceea ce impune si intineaza jungla sociala de ceva vreme déjà…Credea ca furtunile au zgariat doar exteriorul …spera ca interiorul a ramas intact…crezurile erau aceleasi…insa ceva s-a rupt si nimeni nu a mai vazut nimic, nu a mai auzit nimic, nu si-a mai amintit nimic…in linistea-i se va intoarce la fel cum a venit…ca si cum ar fi existat undeva, candva, cumva, o EA….ca oricare alta…si nimeni si nimic nu va mai putea schimba ceva… ca o vaga amintire prafuita de timp, imaginea ei va aparea in mintea cuiva, undeva, candva, cumva, insa nimeni nu va mai stii de unde sa o ia…pentru ei era doar…o alta EA…

Intersectie.

Ma uit la insemnarile trecute (cvasi-prafuite de timp) si la cele mai putin vechi. Nu pot sa nu constat aceleasi sentimente exprimate in majoritatea. Totusi, s-au intamplat multe. Multi calatori si-au adus, mai mult sau mai putin, aportul la starile mele sufletesti, de-a lungul timpului. De curand, frica schimbarii, in sensul coruperii substantei sinelui, a fost permanent prezenta in gandurile mistuitoare, mai ales de dinainte de somnul tulbure. Ma trezesc, mananc, aprind o tigara, caut un rost in tot amalgamul iluziei libertatii alegerilor si, intr-un final, alerg agale prin reverii incercand sa ma sustrag din periculoasele ganduri care ma duc adesea la o anume intamplare. Mereu am gasit interesante paradoxurile. Tot universul e faurit din complexe paradoxuri asemenea fiintei umane in care ele zac abunde. Inca nu am reusit sa mi te rup complet din suflet sau sa mi te sustrag din ganduri. Te-ai instalat ca un cal troian care continua sa produca razboaie interioare in fiinta mea.
Imi spun adesea ca iubirea mea fata de tine a fost doar o plazmuire a mintii mele iluzorii. Imi repet mereu ca inimii mele i-ai fost cunoscut din, parca, alte timpuri si ca din acest motiv, irationala, nu doreste sa te expulzeze odata pentru totdeauna. Zidurile nu mi-au folosit la nimic cand te-am cunoscut...au devenit invizibile inca de la primele relationari, de parca am fi fost fiecare o oglindire a celuilalt. Orice clipa sau cuvant ti-l sorbeam cu un autentic interes. Chiar daca uletrior de deziceai, te ascultam cu aceeasi fascinatie si curiozitate datorate modului original de argumentare. Aveai un fel de logica in ilogic, afectiune in distantare, tarie de caracter in slabiciune emotionala sau morala, simplism in drame si un fel de altruism in replici aparent egoiste. Mereu am vazut dincolo de masca sociala pe care ti-ai cnstruit-o atat de meticulos ca mecanism de aparare. Te-am adorat tocmai pentru vulnerabilitatea pe care am simtit-o de pe partea cealalta a zidurilor, la fel cum mi-ai intuit tu toate trairile interioare in ciuda mastii nepasarii pe care ti-am afisat-o mai mereu. Am fost doi lasi intr-o lume care o cere. Lasi pentru ca am permis persoanelor nedemne sa se bucure de ce era mai bun in noi, insa ni le-am privat noua insine mai tarziu...Nu a fost liniste...nu a fost rabdare...Straniile cai ale vietii vor avea ultimul cuvant, intr-un final... Orice alegere are consecinte pe care le-am suportat si le voi suporta cu stoicism... Acum am ales sa redevin observatorul din umbra... deocamdata e bine...e liniste...Sunt doar eu si mintea mea curioasa ...mai am multe lucruri de invatat, multe lucruri de facut, multe locuri de vazut, multi oameni de intalnit si, cel mai important: mai am inca entuziasmul necesar pentru toate cate o sa mai vina!... Timp, fii de partea mea!( mai avem cate ceva de facut inainte de a ma sustrage din "scena"...apoi ne putem retrage in linistea-mi)

nimic special

Be what may be ‘cause it feels like the last breath!
I’m gonna take a big whiff down the road I’ve taken.
I’m gonna try that much harder to find the right path,
Cause it’s been too long since I’ve been broken.

There’s no hope for heroes in this forsaken place
There’s no sunny places where I can find a human trace
It’s been rocky times for ages and my soul is empty now
There’s no joy in mornings when the purpose is gone

So tired of playing hide and seek with circumstance
So sick of the shallow smiles of the vast mass
That’s slowly trying to devour my inner self
Wondering what’s left now of the child with such high hopes.

As the days go by and you’re drifting away,
Mirrors fail to show you the same
And when you’re finally decided to give it all up,
The hero inside you begins to show up.

You wake up amazed by the strength you’ve still got
And walk by each stranger as if it’s always been this way,
Admitting that sometimes you can also fall apart
Repeating to yourself, that sooner or later you’ll have to be okay.

Oare incotro?

Ma trezesc iarasi cu acel aritmic murmur in capul pieptului… Se intampla deja de ceva amar de vreme. Incotro ma indrept vertiginos? Ma incanta si ma intristeaza in acelasi timp singuratatea in care m-am refulat de prea mult timp. Individualista din mine vrea sa creada ca asa e cel mai bine. In situatii de criza ratiunea ma indeamna mereu sa ma tot caut si sa ma regasesc la infinit in propriile-mi trairi, framantari, ganduri, departe de parerile sau ajutorul din exterior… Si adevarul este ca de fiecare data ieseam grotesc de implinita si satisfacuta dupa depasirea oricarei ‘caderi’ in trecut, insa, nu acum! Nu-mi sunt suficienta acum pentru ca de aceasta data mi-am gresit mie insami. M-am tradat, mi-am compromis acea urma de constinta care ma tinea ferma pe pozitii mai tot timpul. Sunt sigura ca nu o sa mi-o pot iera niciodata… Imi era mult mai usor sa va iert pe voi, pentru ca stiam in adancul sufletului ca undeva in aceasta lume trebuie sa existe macar o persoana care sa-mi impartaseasca idealurile si de asta v-am cautat mereu scuze pentru anumite actiuni.
O parte din mine crede ca poate n-au fost suficiente lovituri sau lectii invatate, insa stiu ca nu aici e problema… Mi-e teama sa nu pierd singura persoana care mi-a fost alaturi in cele mai grele momente, dar cel mai teama imi e sa nu devin acel om caruia sa nu-i mai pese de nimeni si de nimic. Nu voiam decat sa aduc un strop de fericire in viata cuiva, un zambet sincer pe buzele celor care au suferit prea mult pe nedrept. Am uitat de mine… Am uitat ca nu-l poti ajuta pe cel care nu vrea sa fie ajutat…Am uitat ca prima persoana la care trebuia sa ma gandesc eram eu…
In vreme ce rationalul ma izoleaza de intrusiunile nedorite, emotionalul ma face slaba. Detest slabiciunea la mine! M-am obisnuit puternica…m-ati obisnuit puternica, fara sa simt nevoia vreunei interventii din partea cuiva…Si parca simt cum orice urma de putere ma lasa…simt ca nu ar trebui sa fiu singura tocmai acum. Nu-mi pot explica nevoia acuta de a impartasi (pana la urma) o traire negativa, din vreme ce mereu lucrurile au stat invers… Sper doar ca mi-a mai ramas un dram de forta interioara pentru a ma putea dedubla si a-mi resuscita propriul suflet. Doar atat…

dream a little dream of me!

There is a dream that keeps repeating itself lately... It’s a dream that I never want to wake up from… That’s the place in my mind where we’re happy each time we’re together... where you are able the see behind the blinding veil that’s been covering our eyes ever since you decided not to care. In my dreams I never have to wonder what if I’d acted differently, because you already know me…you already love me as much as I do…we sit around and talk about anything and nothing altogether…we don’t have to worry about the walls we’ve built so carefully over time…sometimes I lie in bed silently close to your chest only to hear your heartbeats and it feels like it’s all I need to keep me going… other times we’re running away as if, somehow, this would be the only way we could ever be together… Sometimes I just dream about all the things I imagined we’ve promised ourselves that we would do… In my dreams there are no rules on how you or I should behave, on how often I should look for you, because I never have to… you’re there because you want to, because I need you with my whole mind, body and soul… because only THERE you are able to see that we’re so right for each other on every possible level… and I’m happy…WE are HAPPY... This is why I hate waking up… In fact, I’m also afraid to go back to sleep only for fear of not finding you and loosing you again and again…and again, each time reality strikes…But still... let me have my little dream of us…at least for a little while longer, even though I know that the awakening will be more and more painful…