one.

Ideea cum ca am fi arhitectii propriului univers si ca restul oamenilor cu care intram in contact sunt niste oglinzi umblatoare mai mult sau mai putin clare, dincolo de faptul ca pare egocentrista, ea este, de fapt, oarecum tristuta. Lasand provocarile la o parte, imagineaza-ti cum ar fi ca toti oamenii minunati care ti-au atins sufletul sa existe doar in inchipuirea ta... doar in desenele mintii tale... Niciodata sentimentul insingurarii nu se poate simti mai intens... Mereu ne trezim dorind ca intamplarile negative sa nu fie altceva decat niste cosmaruri, asa ca decidem sa tragem un pui de somn, poate poate ne trezim si monstrul pare mai micut. Dar ne-am intrebat vreodata cum ar fi ca intamplarile pozitive din viata noastra (cu tot cu oamenii minunati care contribuie intr-o mai mica sau mai mare masura la evolutia noastra spirituala), sa fie doar o scurta sclipire a unei constiinte ce ruleaza niste iscusite  programele ?! Cum ar fi ca acei calatori frumosi, acei OAMENI sa nu fi existat de fapt niciodata?! cum ar fi? Ideea poate fi relativ aplicabila si la o scala minora, tinand cont de faptul ca aceeasi oameni minunati pot reprezenta cosmarurile altora - acest lucru in sfera universului ce il percepem noi ca fiind real in marea majoritate a timpului.
Totusi, problema ridicata initial implica suprapunerea mai multor universuri mai mult sau mai putin reale. paralele sau/si "intersectate", in timp si spatiu, unde fiecare "TU" e mereu "EU".
Cine a simtit vreodata la inceput de drum ca parca ar trebui sa o ia de la capat...de parca acela nu ar fi fost inceputul...sau nu ar fi trebuit sa reprezinte un inceput, dupa un fel de constientizare dincolo de propria intelegere initiala. De unde sa fi stiut pe atunci copilul despre vieti anterioare? de unde sa fi stiut despre universuri paralele ? de unde sa fi stiut despre tot si toate cate putin fara a le fi cunoscut vreodata? De unde? 
Din propria experienta/existenta subiectiva (cea de pana acum, mai mult sau mai putin constientizata la diferitele nivele ale posibilitatii de cunoastere) mie imi rezulta ca am stiut candva mai multe decat stiu acum, ca am inteles mai bine decat inteleg acum, intr-o maniera naturala, ca si cand as fi stiut exact tot ce trebuia sa stiu, ca si cum un secret era pe umerii mei si s-a pierdut. Simteam ca sunt obosita si ca trebuie sa o iau de la inceput. Simteam ca am ceva de facut. A trebuit totusi sa mor cate un pic si in ultimii 25 de ani umani pentru a reinvia, pentru a incerca apoi sa-mi amintesc, precum dupa o mahmureala, cine sau ce sunt eu si restul...ce loc am aici...cum pot sa fac sa fie lumina pentru mine si pentru restul lumii. La unele intrebari cred uneori ca gasesc cate un raspuns, dar nu fac decat sa-mi multiplic intrebarile. Totusi, nu ma mai intristez daca  nu am raspunsurile, dar nici nu o sa renunt...Intre timp o sa ma bucur si eu de plazmuirile spiritului meu in conexiune cu tot ce ma inconjoara. De ceva vreme, am inceput sa simt din nou vibratiile fara nici un stimul extern, in afara de ceea ce consider eu ca e un conglomerat de molecule stranse intr-o forma aparent separata cu o constiinta aparent individuala, care tot cauta sa se reconecteaze la ceea ce simte in mod natural ca trebuie sa fie conectata.  Toate asa-zisele noasre probleme cotidiene incep sa ma preocupe atat de putin, indiferent de aparentul pericol iminent. Nu vreau sa-mi mai patez sufletul cu impuritatile a ceea ce impune sistemul superficial al societatii, ca si drept/normal/bun/necesar. Dincolo de etichete de vom intalni cu adevarat cu totii.


Meet me beyond everything we were taught to believe, beyond good or evil, beyond any labels! That's the place where we can truly see that we are one and the same, an entity in itself.

O oboseala placuta. :)

Astazi sunt mandra de mine si de cativa calatori  ciudat de dragi din viata mea. Sunt mandra, nu pentru ca as fi facut ceva bun/folositor pentru cineva. Asta nu se stie niciodata cu certitudine. Sunt mandra, nu pentru ca s-ar fi materializat vreun vis de-al meu sau al unei persoane dragi. Nu...
Astazi sunt mandra de noi toti, cei care facem progrese zilnic, fara ca macar sa ne dam seama. Azi sunt mandra, pentru ca am luat o mica pauza sa ma uit la Daniela de acum un an. Aparent, n-ar fi prea multe lucruri schimbate... Dar niciodata n-am dat doi bani pe aparente (apropiatii stiu asta :)) ). Ideea e ca ma simt, cu fiecare zi, un pic mai linistita cu mine insami. Nu! Nu e datorita castigurile materiale "incomensurabile" din asa-zisa lume a televiziunii timisene, sau datorita vreunui factor extern. Ma bucur ca mi-am amintit de tot ceea ce imi place sa fac si ca desi spectrul pare mult prea larg pentru a putea fi cuprins intr-o singura activitate, in sfarsit, stiu ca nu trebuie sa renunt la nimic. Niciodata nu a trebuit. Mi-am pus pasiunile on-hold, lasandu-le sa zvacneasca mut in mine, de parca as fi asteptat sa ma decid ce imi place cel  mai mult. Nu am facut prea multe, ca nu cumva sa aleg pasiunea gresita pentru a o fructifica in detrimentul celorlalte, fata de care sufletul meu s-ar fi simtit vinovat. Am asteptat destul, zic! Stiu ca le pot imbina pe toate. Azi mi-am amintit sa nu uit de mine, sa nu ma mai aman pe mine. O deicizie de ultim moment a unei persoane dragi, m-a adus intr-o situatie care pentru fiecare dintre noi a insemnat cate ceva. Cateva impedimente in derularea unui mic plan, cateva glumite, cateva greseli, un rezultat palpabil pe graba...dar un pas imens in sufletul meu. Aparent, azi nu am facut nimic special pentru nimeni, poate, in afara de mine. Mi-am demonstrat din inca un punct de vedere, cat de putin iti trebuie pentru a face ce vrei sau ce te face fericit cu adevarat...Azi am gasit acel ceva care ma face sa spun, inainte de a pune capul pe pernna: "Poate ca nu am realizat inca nimic. Poate ca nici macar nu am inceput cu adevarat...poate ca o sa-mi ia o vesnicie sa realizez tot ce mi-am propus vreodata sau poate chiar nu voi reusi niciodata, iar daca voi reusi, poate ca voi fi dezamagita de rezultat sau prea epuizata pentru a ma putea bucura cu adevarat. Am facut ceva...Am facut o incursiune imensa spre o mica parte din ceea ce vreau sa fac si am amanat prea mult." Si incep sa ma bucur de intregul proces. Rezultatele sunt supraestimate. Frica mea de schimbare, cand totul se schimba in jurul nostru, a fost privita de mine ca un fel de paravan, care m-a tinut in siguranta in propria-mi inchisoare. Ma gandeam ca schimbarea ar implica neaparat o adaptare la societatea bolnava. Am tinut atat de strans cu dintii de ideea de protectie si atac pentru a-mi mentine zidurile, incat am uitat un pic de vise. Am uitat de mine, protejandu-ma de voi. Nu mi-as dori sa intru in detaliille motivelor pentru care am facut asta. Cred ca sunt evidente. In ultima vreme, nu ma mai intereseaza de nici o protectie fata de nimeni si nimic. Lucrurile sunt simple. Nu am cum sa schimb pe nimeni si nimic. Nu o sa ma schimb nici pe mine, pentru ca m-am schimbat involuntar. Vreau doar sa revin la esenta mea, care sa-mi permita sa-mi manifest liber si fara amanare ulterioare toate minunatele calitati pe care mi le-a lasat universul.
Astazi sunt cu sufletul alaturi de fiecare dintre voi, cei care incercati zilnic sa faceti cate ceva pentru spiritul vostru sau pentru oricine altcineva, indiferent de circumstante.
De multe ori avem impresia ca lucrurile se imbunatatesc foarte lent, oricat am lupta, dar poate chiar frica de schimbare ne face sa pedalam cand sare lantul de la bicicleta si sa ne intrebam de ce nu ne indreptam niciunde, desi pedalam agale.  Ba chiar ne prabusim. De ce? Pentru ca nu ne-am dat naibii jos de pe bicicleta sa vedem ce se intampla cu noi...Sa rezolvam situatia si sa cautam drumul inapoi spre casa sau spre orice/oricine ne mai face si pe noi fericiti.

NOI NU URAM, M-ATI INTELES?!

Sa fie clar: NOI NU URAM! Noi NU uram OMUL! Sa fim cinstiti, daca uram ceva, aceea e situatia creata de om si pe care oricare alt OM o poate “descurca” sau evita dupa bunul plac si indeletnicire.

Dar de urat, noi nu ne uram intre noi! Cum am putea sa ne uram prorpiile reflexii din oglinzi? Cum am putea sa ne uram atat de intens si adesea pe noi insine??!?! Nu, nu! NOI NU URAM, PRIETENE!

amprenta de "bine"

Parca eu te-am “inventat” pe tine drept si bun. Parca sufletul meu te-a creat din curcubeul, cu un picut de soare timid reflectandu-se pe asfaltul umed, din ploaia de vara de pe strada Poiana Stelei si mirosul de dinaintea furtunilor cu tunete si fulger, cand frunzele desprinse din nucii imensi din gradina copilariei, dansau haotic peste tot si toate…din adierea usoara si invaluitoare a vantului caldut dintr-o perfecta seara de vara…de sub ciresul de unde priveam norii si derulam in minte povesti fanteziste despre alte lumi… de pe meleagurile pe care le strabateam, cautand cascade sau cine stie ce alte minunatii pe care natura parea sa le tainuie cu mult tact….din cei mai inalti copaci, pe care ma cataram si de unde visam ca pot zbura peste tot si toate si nimeni si nimic nu ma va mai putea rani vreodata…

 De acolo te stiu eu pe tine…din tot ce-am visat vreodata ca va fi bine.  Acesta esti tu…Sau asta imi imaginez ca esti tu pentru mine, suflet drag. Culmea! Te doream camarad, nu calator si totusi, toate cele de mai sus nu mai sunt acum decat in mine. Toata partea aceea buna a turbulentei copilarii dificile, toate sentimentele placute in care ma refugiam, tot ce a fost bun si magic, toate acele momente le regasesc in tine in cel mai ciudat mod cu putinta. De asta si nu numai, zambetul tau il produce mereu pe al meu. Imi amintesti de echilibrul din mine atat de bine, incat stiu ca impreuna suntem ca niste domenii complementare, functionand aproape perfect. Esti atat de departe si atat de “parte din mine” incat deseori mi-e teama ca existi doar in imaginatia mea. Cred ca asta e temerea mea. Da…ce gand egocentrist – acela cum ca existenta mea ar fi necesitat-o pe a ta, astfel ca ar fi creat-o dupa nevoile sale cele mai stringente… Parca mai e o vesnicie pana cand te voi atinge din nou. Parca nu se mai termina asteptarea, nici macar dupa ce te-am gasit. E asa frumos cu tine, incat parca intentionat universul a decis sa te tina departe… Cu toate astea, departarea mi te-a dezvaluit si mi te-a dat mai aproape decat credeam vreodata ca poate fi cineva. Tu esti pentru  mine tot ce rezoneaza cu orice idée de “bine” din mintea si din inima mea.

Totusi, privirea iti e confuza si tie uneori, om drag.  Pana si in intunecimile tale, stiu drumul spre lumina, dar oare chiar vreau sa stiu de ce ti-e tie teama atunci cand esti doar tu cu tine?! Oare si acolo esti ca mine, pentru ca n-as stii daca-i rau sau bine.

Irelevant

Cateodata imi e teama ca-mi doresc prea mult sa ma afund in singuratate. Nu doresc sa fug de tine, neaparat. Dar atunci realizez cat de mult contezi tu. Poate ca iti dai seama, poate ca nu. Tocmai cand trebuie, tu ma lasi in pace. Pe de alta parte, exact cand am nevoie sa insisti, o faci. In momentele in care ma lasi in pace ma mai intreb daca simti vreodata nevoia sa lupt pentru tine,.. E irelevant… Ideea e ca stiu ce se intampla si vreau sa stii ca nu e ca si cum as renunta la tine. Nu e ca si cum nu as lupta…Nu ai cum sa lupti pentru cineva in afara de tine, pe lumea asta. Mi se pare imbecil si fara folos din partea mea sa trebuiasca sa lupt pentru cineva. Daca acel cineva te iubeste, trebuie sa-I fii de ajuns. Daca nu ii esti suficient/a, poate ca cel mai bine e sa plece. Si el/ea merita sa fie fericit/a la fel ca si tine. Tu nu iti poti gasi fericirea daca simti ca mereu ai cate ceva de demonstrat. Persoana iubita ar trebui sa te sustina de la sine si sa o sustii la randul tau. Trebuie sa luptati cot la cot sa deveniti mai buni pe toate planurile. Daca pierdeti energie luptand unul pentru altul, deci, fortand lucrurile, cum mai aveti timp si resurse sa luptati pentru  voi sau cu tot ce navaleste din exterior?!

            De asta zic…cateodata mi-e teama ca vreau prea  multa singuratate si ca o sa te saturi de momentele in care am atata nevoie sa port discutii doar cu mine. Cateodata ma mai superi si tu. Nu pentru ca nu m-ai intelege, ci pentru ca uneori imi vad nevoile oglindite in ale tale si ne sincronizam in dorinta de a ne retrage… Daca nu ai fi tu cel care initiaza revenirea, eu nu as stii cand sa o fac. Dar tu stii mai bine decat oricine ca e un univers atat de sigur, de minunat, simplu in singuratatea asta. Ca o veritabila Alice in tara minunilor, ma pierd si eu in lumea mea…si uit drumul inapoi…poate ca de multe ori imi si doresc sa-l uit. De ce?! – Pentru ca e atat de caldut in toata ciudatenia lui universul meu. Tu te pliezi mai bine decat oricine pe tot ceea ce altii ar considera nebunie pura in lumea mea mistica. Totusi… N-as vrea sa trebuiasca sa lupti pentru mine…cateodata nu stiu daca vine de la sine sau daca te straduiesti sa faci sa fie bine. Nu mi te-ai “plans” niciodata din cauza asta… Imi spun ca sunt atatea motive pentru care eu te iubesc, dar niciodata nu-ti pot exprima clar in cuvinte ce insemni. Stiu doar ca in circumstante in care majoritatea dau bir cu fugitii, noi doi rezistam mai  bine decat oricine. Nu pentru ca ne-am propune, pentru ca de multe ori am vrut sa ma rup de tine. Dar de ce as face-o, cand e bine?! Dilema mea e cum de tocmai noi doi, care fugim de tot si toate, ne-am gasit sa fugim unul catre celalalt? Cum se face ca si atunci cand fug de mine, tot de tine dau?! Totusi, te iubesc destul incat sa-mi dau seama ca te iubesc prea putin cand deviezi de la  normele mele. Cand chiar si o idée nu se sincronizeaza prea bine cu a mea, eu incep sa-mi pun intrebari si incerc sa te scot direct din ecuatie. Tu ma iubesti parca mai mult chiar si cand vezi cea mai urata manifestare a mea… N-as vrea sa fiu lupta ta. N-as vrea sa trebuiasca sa lupti tu cu demonii mei. N-ar trebui sa-I vezi tu! Asa ca trebuie sa stii ca te iubesc atat de mult, incat daca vreodata decizi sa pleci (fie si pentru o greseala sau din confuzie) nu o sa lupt pentru tine. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca nu ai face nimic care sa ma raneasca vreodata, fara ca eu sa-ti fi aratat drumul de dinainte. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca si daca ar fi sa fi vreoadta vinovat de ceva, trebuie sa fiu si eu vinovata mai intai.

Pana nu demult, credeam ca simt mai mult decat tine. Ca exprim mai mult, ca te iubesc mai mult. Dar tu ma iubesti altfel. Exact cand si cum am nevoie si nici macar nu stiam. Cand sunt mai putin demna de iubire, atunci iti joci eroic rolul de stalp  sustinator. Cand cred ca nu am nevoie de nimeni, ma sprijini sa fiu mai puternica singura. Ma suporti fara eforturi si fara sa ma judeci, cand nici macar eu nu as sta de vorba cu mine.  Ma iubesti exact cum am nevoie. Si exact cand ma tem ca iubirea mea poate nu e ceea ce ai tu nevoie, ma tragi (simbolic) de maneca sa-mi arati cat de usor iti e si tie sa ma iubesti. Vad asta intr-un sambet sincer, afisat la cea mai proasta gluma de-a mea sau la interesul aratat cand nimeni altcineva nu si-ar dori sa  ma auda/vada.  Daca ai citi, mi-ai spune ca iar am trecut de la una la alta si ca unele lucruri nu se analizeaza, se simt. Le simt, suflet drag…le simt…Dar trebuie sa ma eliberez din cand in cand de mine…Si scriu…scriu, scriu…pana cand uit de unde am plecat, sau pana cand imi amintesc de tot ceea ce stiam de la incept, dar am avut sufletul prea incarcat pentru a-mi putea juca rolul de observator mai mult sau mai putin obiectiv

Asaaaa! Si ca sa nu uitam de unde am plecat, ideea era ca eu nu cred ca trebuie sa lupti pentru iubire. Am fost invatati sa credem ca relatiile de iubire sunt ceva bolnavicios si ca necesita suferinta si sacrificii. Iubirea, pentru mine, e terapeutica mai intai pentru tine si apoi pentru cei din jurul tau.  Prin intermediul ei realizezi cat de tare trebuie sa te iubesti tu pe tine in primul si-n primul rand, pentru a-l putea iubi pe celalalt cu cea mai buna varianta a ta. Pentru a te oferi in cea mai buna forma a ta, din toate punctele de vedere. Dar si pentru acest lucru e nevoie de singuratate, la fel de tare cum e nevoie de iubire. Doar asa pot trai in echilibru. Pe principiul: "Lasa-ma sa ma iubesc si pe  mine, in acelasi timp in care te iubesc pe tine. Da-mi timp sa fiu cu mine, ca sa pot sa am timp si curaj si resurse sa "revin" la tine mai buna!"

Minunatele povesti nenorocite.

            De ce ne place sa citim sau sa ascultam "povestile" altora?! De ce ne cufundam adesea in lumile care ne asteapta tacute si nerabdatoare printre randurile filelor de carte? Dorim sa evadam satui sau plictisiti de viata? Suntem doar curiosi de continut? Cautam ceva sau pe cineva acolo? - DA!  Ne cautam pe noi insine. Tanjim dupa similitudini. Cautam experiente similare, doar pentru  a vedea pe ce drumuri au apucat-o altii, sau cum a rezolutionat povestea daca/cand au simtit/actionat aproape la fel ca si noi.
          De cele mai multe ori e in zadar.  Asta e pe cat de banal, pe atat de interesant. Banal - pentru ca experientele sunt aceleasi, indiferent de gradul de "evolutie" al speciei umane. Bineinteles, cand spun aceleasi, ma refer la simtaminte si la ideile de baza in jurul carora ar trebui sa functioneze o societate din toate timpurile (si totusi mereu a functionat pe dos, in ciuda mintilor evoluate, care au incercat si au luptat sa dea un minim simt al ordinii si echitatii, fara a ingradi libertati fundamentale ale omului), sau cele care fac un suflet sa vibreze...
         Dar, pana la urma, cine asculta?! Cei care asculta, teoretizeaza si ei la randul lor. Cei care au puterea de a actiona, respira muuuult prea confortabil in propria ignoranta. O sa spuneti ca daca vrei, poti actiona. O sa-mi dati teorii culese sau cultivate, la care partea stanga a creierului meu le ovationeaza si-o va face mereu. Ei bne, daca spuneti asta, sunteti si voi tot niste teoreticieni. Nu e ironic?!
        Daca vorbiti din prorprie, experienta, impartasiti-o si altora. Daca ati invins sistemul prin lupte drepte si cu sufletul curat, spuneti-ne ca se poate! Avem nevoie de povestile voastre. Ne-am cam saturat de drame inutile. Toti vrem sa ne fie bine. Binele nu trebuie tinut in secret. NU in momente in care RAUL face parada imbracat in BINE!!!
      Eh...dar cine sunt eu sa spun ce-i rau sau bine?! O sa aflu de la tine, iar  tu o sa-l primesti de la mine! O sa dam mai departe si noi ...tot ce-avem. Dintre toate povestile, nu o am decat pe a mea...cateodata o blestem, alteori imi e draga. O sa vi-o spun candva. Din tot ce-i rau, a rezultat si "bine". Acel bine pot si o sa il impart cu voi. 
      Dat voi?! Ce-i bun in povestea voastra buna-rea?! Ce ati invatat din ea? Cat/ce credeti ca mai aveti de invatat? Ce vreti sa transmiteti mai departe? 

Ce ne facem...?!

Sa fim seriosi, unii dintre noi o ducem mai greu decat altii. Pentru unii e necesar doar sa respire, ca de restul de ocupa…circumstantele. Altii se chinuie de cand se stiu. Lupta si ei cu toate mijloacele pe care le au la indemana sau si le creeaza. Dintre cei care o duc greu rezulta doua categorii: cei care isi fac loc ca serpii pe unde se duc si cei care incearca sa lupte cinstit. Discutiile despre cea de-a doua categorie sunt déjà mai mult decat supra-saturate. Dar eu nu vreau discutii. Vreau doar sa va intreb, daca mai sunteti pe-acolo pe undeva voi, cei care luptati cinstiti, cat de des va vine sa urlati pentru toate rahaturile, nedreptatile, lipsa de logica, inumanitatea si rautatile pe care le vedeti in jur?! Am incercat si incerc inca “positive thinking” pe langa lupta-mi (aparent) inutila… Nu ma deranjeaza faptul ca multi ma privesc exclamand “Uite si la nebuna asta, ce fraiera e!” – prostiile astea nu m-au atins niciodata. Eu vreau doar sa reusesc sa duc un trai decent, pe capsorul meu. Nu va condemn nici pe voi, copiii mamicii si ai taticului, care aveti totul pe de-a gata. Nu va condamn nici pe cei ce sunteti nevoiti sa luptati murdar.   Vreau doar sa stiu, ce ne facem noi, astia “fraieri”, noi, cei care avem curajul sa mai luptam cinstit…. Noi INCOTRO, dragi prieteni?