Tu ce iubesti?

Si pentru ca toti vorbim de ura mai tot timpul (invaluind, cu venin, totul in jur), haideti sa vorbim un pic si despre sentimente mai armonioase. Hai sa va spun ce iubesc eu! Iubesc oamenii care nu doar exista, ci traiesc; imi plac duminecile in care pot citi si scrie in tihna, iubesc sa cant la pian cand sunt trista, iubesc sa caut acorduri relevante sufleteste, de chitara printre cele 3 corzi care-au mai ramas, iubesc adrenalina pentru ca ma adduce in contact cu copilaria, iubesc sa stau in natura unde pentru o scurta clipa am impresia ca totul e nemiscat, pentru ca in clipele imdiat urmatoare sa simt presiunea timpului in fiecare miscare de frunze, sau de fiecare data cand vad o furnica grabita carand ceva mult prea greu. Iubesc diminetile in care ma trezeste cate o raza de soare, care ma bate usor pe umar, iubesc sa ma plimb singura sub clar de luna, iubesc sa analizez tot ce se intampla in jur, iubesc sa descopar legaturi intre absolut orice, iubesc sa deslusesc mistere; iubesc sa vad oameni zambind, iubesc natura care ma cheama ori de cate ori jungla sociala sufoca si mai iubesc si cand ma invaluie cu tot ce stiu ca am nevoie; iubesc vindecatorii, iubesc oamenii care incearca sa traiasca in armonie, aceia pentru care linistea spirituala este cea care primeaza in lupta cu lacomia fata de ceea ce te fac “ei” sa crezi ca ai nevoie; iubesc oamenii care ma iubesc indeferent de ziduri sau masti. Iubesc primavara pentru tot ceea ce reprezinta in mine si pentru ca ma incanta in toate simturile. Iubesc oamenii care stiu sa fie fericiti la o imbratisare. Si intr-un final, ma iubesc si pe mine, un intreg univers guvernat de yin si yang…(To be continued…)

P.S. TU ce IUBESTI?

"Binele" tau e compromis, prietene!

“Da-mi ce-ai mai bun in tine si pleaca, te rog! Da, am de umplut un gol. Promit sa nu te distrug...Iti vreau doar ….pana si ultima suflare. Hai, nu te impacienta! Doar iti dau sansa s-o iei de la capat. Sa nu aud regrete! Multumeste-mi ca-ti dau ocazia sa pui ce vrei in golul ramas. Vrei sa fii rece, fii rece! Vrei sa fii aventuroasa, cauta aventura unde vrei in lume! Vrei sa simti ca traiesti din nou, aduna si tu ce poti din oameni! Nu ma osandi doar pentru ca ti-am facut loc in suflet pentru tine, sa pui ce vrei acolo! JUDECA-MA! NU-MI PASA! TOTI O FACEM! Altcineva, inaintea ta a facut acelasi lucru cu mine, Nu e rea intentie…Eu aveam nevoie doar sa simt…ceva…” – Asa s-a “simtit”, dupa ce ai plecat! Asa ca m-am reeducat si eu. Mi-am spus: “Simte ce vrei, ia-ti ce vrei, fii cum vrei, du-te unde vrei, cu cine vrei! Numai sa fii TU, exact asa cum vrei sa fii…cum ai NEVOIE, sa fii!!!!” Si, ghici ce!?! - Functioneaza! Nevoia de a simti e cea mai mare dintre toate, pana la urma…Dar sa nu te bucuri daca nu te-am uitat. Binele tau a fost Raul meu. Nu stiu altii cum sunt,  dar pe mine, gandul ca as putea fi raul cuiva ma determina, mai degraba, sa ma evapor din peisaj…sau, cel putin, asta am vrut sa cred…Binele tau e compromis, prietene! E ca o gaura neagra, gata sa inghita ce-i mai bun in oameni!

Liber la scantei!!!!!!!!!!!

Pe cat de mult m-a deranjat, pe atat de tare am adorat acest napastuitor haos din sufletul meu. Cum as mai putea canta, dansa, scrie…? Cine ar mai fi in stare sa creeze, daca n-ar fi haos. Ce poti face cu un puzzle in care toate piesele sunt la locul lor? Il privesti/critici/admiri si treci mai departe….In schimp, da-mi haos si-ti pot scoate frumosul din urat sau uratul frumos! Cat de obositor si, totusi, captivant poate fi jocul nesfarsit al gandurilor ingramadite in scenarii care mai de care mai interesante, fie ele grotesti sau idealiste!?!... Sunt un animal rece, care sta la panda, gata de a analiza tot ce se petece si pe oricine imi intretaie calea…Toate acestea,  pana cand ma cuprinde murmurul unei mici scantei. Acea scanteie de la care totul ia foc. Si ce frumoase si impetuase sunt flacarile…Aproape ca uit cat de tare doare de fiecare data. Intr-un final, focul arde tot…raman cu nimic altceva decat dureri incomensurabile…Nici pe acestea nu le urasc. Ele imi dau sansa sa-mi fiu propriul arhitect, de fiecare data. Asa ca, da-mi fericire, da-mi suferinta, da-mi ce vrei…Either way, I’ll grow stronger! De mult nu-mi mai e teama de propriile temeri. Am inceput sa le iubesc pana si pe acestea, cu tot cu originile lor si sunt convinsa ca o sa ramana aceleasi, dar, de fiecare data cand  nasc reactii diferite din toate directiile, lucrurile devin interesante… Din acest motiv NU apreciez mai mult omul care ma aproba. Pana la urma, spiritele tari nu se intalnesc niciodata in adevaratul sens al cuvantului; - ele se ciocnesc, aparent din intamplare, si atunci incep din nou scanteile… Oare cum au unii timp  sa se plictiseasca?...

Eu? Tu? Sau noi?

Sunt doar acesti patru pereti goi,

Intre care imi amintesc de cate ori m-ai improscat cu noroi,

De unde vad atatea ploi, incat

Simt doar ca nu vreau sa mor cu sufletul urat!

Urat, de cat de multe si cat nimic am simtit

Si-mi e o acuta scarba sa-mi vad sufletul amortit!

Tu!...Tu ai inceput sa scuipi cu venin de mult si inca…

Inca ma mint ca toate relele-o sa se duca.

Dar singura care-o sa se duca, sunt eu.

Ma duc mereu catre abisul meu,

Unde sunt la adapost de al tau rau.

Aici, imi voi trezi, iarasi, instinctul de zeu.

Iar in visele-mi tulburate, unde mereu fugi spre sine,

Stiu c-atunci cand lupt cu tine, de fapt, eu lupt cu…mine!

Si totusi… Sunt doar acesti patru pereti goi,

Intre care as vrea sa aud cuvintele: “noi doi”,

Sa-ti pot spune naiv, “esti al meu!”,

Fara sa-l corupem pe… “eu”!

Dar stai! Aud ceva cum striga.

E doar alta dimineata, cu coltii  de sticla.

Masca de zambete imi e uzata déjà…

Alta nu am…Am sa o-mbrac si-asa!

Eu cu...mine. Tu...cu tine!

Cred ca vine un moment, chiar si in viata celui mai sceptic dintre noi, in care se infiripa, chiar si pentru o clipa, ideea cum ca ar exista, in tot haosul, o anumita ordine, sau un oarecare sens. Mereu ne spunem ca “vrem sa facem/ sa avem/ sa mergem/ sa detinem/ sa traim ceva etc”… Poate ca ar trebui sa ne intrebam mai des :“De ce avem nevoie?”.

In ultimii ani s-au schimbat multe… In toate schimbarile, totusi, universul are modul sau de a lasa unele “lucruri” neschimbate, in sensul in care tot si... nimic nu se schimba, de fapt. Nu e deloc relevant ceea ce scriu. Nu conteaza pentru nimeni altcineva. Nici n-ar trebui. Pentru mine e relevant si e de ajuns. 

In fiecare zi invat cate ceva…Recent, am inceput sa-mi “calculez” mutarile pe tabla sociala de sah incepand cu intrebarea “de ce am nevoie, de fapt?”. Am inlocuit-o cu incapatanata si, adeseori, oarba ambitie a lui “VREAU…!”. Incepe sa-mi placa, din nou, coltisorul de lume din care privesc...Peste tot e agitatie, peste tot e rautate, amalgam de ganduri incarcate…La mine, in schimb, sunt eu…eu si ganduri, poate la fel de obositoare, dar sunt ale mele… Mi-s dragi chiar si cele ingrijoratoare. Am invatat sa ma amuz de mine, de voi, de tot…

 Am nevoie de liniste, cand scap din jungla sociala. Am nevoie de mine asa cum sunt acum. In ce alte circumstante mai puteam sta la bucatarie cu laptopul in fata, dezbracata de haine, masti sociale si altele trairi (a caror afisare nu-si are rostul) + un ceai de menta + tigara in mana dreapta si scrumiera, numai bine, chiar in dreapta laptopului…

Oricat m-ar atrage curiozitatea nativa spre mirajul necunoscutului haos, parca m-am “indragostit”, un pic, de micul meu coltisor familiar, in care se afla aproape tot din ceea ce  am nevoie, pentru un gram de stabilitate, pentru toate cele de care are nevoie launtricul meu, atunci cand paseste in afara “junglei”. In jungla…e, totusi, o alta poveste.

Cateodata, pentru fiecare “EU” e nevoie, mai degraba, de un “MINE”, decat de “UN TINE”…Oricat de tare AI VREA/TI-AI DORI un ALT SINE alaturi, de cele mai multe ori AI NEVOIE doar de …TINE  ! Restul… 

un mic ciob

E racoare…Imi simt apaticele batai de inima cum rasuna in camera asta goala. Imi aud gandurile cum striga si nu le pot opri sub nici o forma. Imi spun ca imi e somn. Sunt prea obosita fizic si psihic…Atunci de ce nu cedez inspre taramul viselor?!?! Si acolo imi striga subconstientul vrute si nevrute… Mi-e teama de el, mi-e teama ca déjà s-a contopit imaginatia cu realitatea. Mi-e teama ca imi pierd claritatea, mi-e teama de oameni, de mine. Abia astept sa ajung acasa, insa mi-e groaza de lasarea serii. Mereu am procesat informatiile mai bine sub protectia lunii…insa mi-e teama ca am dreptate…as vrea sa nu am, in schimb, nu doar simt, chiar vad ca a trecut…a trecut un timp pentru ceva…Inainte eram curioasa de ce se mai poate intampla “maine”… Acum, doar trec lunile pe langa mine…Se intampla atatea si tot nu ma misca nimic. As mai putea face atatea lucruri, dar nici nu le mai vad rostul macar. Nu las pe nimeni sa se apropie, de teama ca ar putea vedea cat de goala sunt pe dinauntru. Mi-e teama ca m-am imprietenit prea mult cu neantul cu care m-am acoperit. Mi-e teama ca va vad pe toti exact asa cum sunteti. Mi-e teama ca nimic nu ma mai poate misca,…si nu ma refer aici la oameni… Nu am asteptari de la voi…Am asteptari de la mine. Ma astept sa realizez singura tot ce-mi propun, poate asta ma va face, candva, fericita. Ma intreb cateodata cum reusesc unii sa fie atat de fericiti?! …Apoi, insa, imi revin repede… Am vazut pe propria raspundere ca nici o “reteta” nu mi se potriveste… Mi-e teama ca sunt doar… rece… Nu e racoare… SUNT EU RECE… sau doar...

"doar un suflet pentru sufletul meu"

Nu sunt pregatita sa fac fata presiunilor emotionale, nu sunt pregatita sa ma incarcerez intr-un set de norme impuse, in lanturi distructive ale sinelui, in reguli legate de ceea ce se asteapta societatea sa facem… Vreau un suflet pentru sufletul meu…un om pentru care sa pot fi acolo cand e greu, un om care sa nu-mi intoarca spatele mereu. Vreau un om al meu, caruia sa nu trebuiasca sa-I spun “Am nevoie sa fii acolo pentru sufletul meu!”

Enjoy :

http://www.youtube.com/watch?v=wEJKJ4ZiF5g&feature=related