Irelevant

Cateodata imi e teama ca-mi doresc prea mult sa ma afund in singuratate. Nu doresc sa fug de tine, neaparat. Dar atunci realizez cat de mult contezi tu. Poate ca iti dai seama, poate ca nu. Tocmai cand trebuie, tu ma lasi in pace. Pe de alta parte, exact cand am nevoie sa insisti, o faci. In momentele in care ma lasi in pace ma mai intreb daca simti vreodata nevoia sa lupt pentru tine,.. E irelevant… Ideea e ca stiu ce se intampla si vreau sa stii ca nu e ca si cum as renunta la tine. Nu e ca si cum nu as lupta…Nu ai cum sa lupti pentru cineva in afara de tine, pe lumea asta. Mi se pare imbecil si fara folos din partea mea sa trebuiasca sa lupt pentru cineva. Daca acel cineva te iubeste, trebuie sa-I fii de ajuns. Daca nu ii esti suficient/a, poate ca cel mai bine e sa plece. Si el/ea merita sa fie fericit/a la fel ca si tine. Tu nu iti poti gasi fericirea daca simti ca mereu ai cate ceva de demonstrat. Persoana iubita ar trebui sa te sustina de la sine si sa o sustii la randul tau. Trebuie sa luptati cot la cot sa deveniti mai buni pe toate planurile. Daca pierdeti energie luptand unul pentru altul, deci, fortand lucrurile, cum mai aveti timp si resurse sa luptati pentru  voi sau cu tot ce navaleste din exterior?!

            De asta zic…cateodata mi-e teama ca vreau prea  multa singuratate si ca o sa te saturi de momentele in care am atata nevoie sa port discutii doar cu mine. Cateodata ma mai superi si tu. Nu pentru ca nu m-ai intelege, ci pentru ca uneori imi vad nevoile oglindite in ale tale si ne sincronizam in dorinta de a ne retrage… Daca nu ai fi tu cel care initiaza revenirea, eu nu as stii cand sa o fac. Dar tu stii mai bine decat oricine ca e un univers atat de sigur, de minunat, simplu in singuratatea asta. Ca o veritabila Alice in tara minunilor, ma pierd si eu in lumea mea…si uit drumul inapoi…poate ca de multe ori imi si doresc sa-l uit. De ce?! – Pentru ca e atat de caldut in toata ciudatenia lui universul meu. Tu te pliezi mai bine decat oricine pe tot ceea ce altii ar considera nebunie pura in lumea mea mistica. Totusi… N-as vrea sa trebuiasca sa lupti pentru mine…cateodata nu stiu daca vine de la sine sau daca te straduiesti sa faci sa fie bine. Nu mi te-ai “plans” niciodata din cauza asta… Imi spun ca sunt atatea motive pentru care eu te iubesc, dar niciodata nu-ti pot exprima clar in cuvinte ce insemni. Stiu doar ca in circumstante in care majoritatea dau bir cu fugitii, noi doi rezistam mai  bine decat oricine. Nu pentru ca ne-am propune, pentru ca de multe ori am vrut sa ma rup de tine. Dar de ce as face-o, cand e bine?! Dilema mea e cum de tocmai noi doi, care fugim de tot si toate, ne-am gasit sa fugim unul catre celalalt? Cum se face ca si atunci cand fug de mine, tot de tine dau?! Totusi, te iubesc destul incat sa-mi dau seama ca te iubesc prea putin cand deviezi de la  normele mele. Cand chiar si o idée nu se sincronizeaza prea bine cu a mea, eu incep sa-mi pun intrebari si incerc sa te scot direct din ecuatie. Tu ma iubesti parca mai mult chiar si cand vezi cea mai urata manifestare a mea… N-as vrea sa fiu lupta ta. N-as vrea sa trebuiasca sa lupti tu cu demonii mei. N-ar trebui sa-I vezi tu! Asa ca trebuie sa stii ca te iubesc atat de mult, incat daca vreodata decizi sa pleci (fie si pentru o greseala sau din confuzie) nu o sa lupt pentru tine. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca nu ai face nimic care sa ma raneasca vreodata, fara ca eu sa-ti fi aratat drumul de dinainte. Te iubesc atat de mult incat sa stiu ca si daca ar fi sa fi vreoadta vinovat de ceva, trebuie sa fiu si eu vinovata mai intai.

Pana nu demult, credeam ca simt mai mult decat tine. Ca exprim mai mult, ca te iubesc mai mult. Dar tu ma iubesti altfel. Exact cand si cum am nevoie si nici macar nu stiam. Cand sunt mai putin demna de iubire, atunci iti joci eroic rolul de stalp  sustinator. Cand cred ca nu am nevoie de nimeni, ma sprijini sa fiu mai puternica singura. Ma suporti fara eforturi si fara sa ma judeci, cand nici macar eu nu as sta de vorba cu mine.  Ma iubesti exact cum am nevoie. Si exact cand ma tem ca iubirea mea poate nu e ceea ce ai tu nevoie, ma tragi (simbolic) de maneca sa-mi arati cat de usor iti e si tie sa ma iubesti. Vad asta intr-un sambet sincer, afisat la cea mai proasta gluma de-a mea sau la interesul aratat cand nimeni altcineva nu si-ar dori sa  ma auda/vada.  Daca ai citi, mi-ai spune ca iar am trecut de la una la alta si ca unele lucruri nu se analizeaza, se simt. Le simt, suflet drag…le simt…Dar trebuie sa ma eliberez din cand in cand de mine…Si scriu…scriu, scriu…pana cand uit de unde am plecat, sau pana cand imi amintesc de tot ceea ce stiam de la incept, dar am avut sufletul prea incarcat pentru a-mi putea juca rolul de observator mai mult sau mai putin obiectiv

Asaaaa! Si ca sa nu uitam de unde am plecat, ideea era ca eu nu cred ca trebuie sa lupti pentru iubire. Am fost invatati sa credem ca relatiile de iubire sunt ceva bolnavicios si ca necesita suferinta si sacrificii. Iubirea, pentru mine, e terapeutica mai intai pentru tine si apoi pentru cei din jurul tau.  Prin intermediul ei realizezi cat de tare trebuie sa te iubesti tu pe tine in primul si-n primul rand, pentru a-l putea iubi pe celalalt cu cea mai buna varianta a ta. Pentru a te oferi in cea mai buna forma a ta, din toate punctele de vedere. Dar si pentru acest lucru e nevoie de singuratate, la fel de tare cum e nevoie de iubire. Doar asa pot trai in echilibru. Pe principiul: "Lasa-ma sa ma iubesc si pe  mine, in acelasi timp in care te iubesc pe tine. Da-mi timp sa fiu cu mine, ca sa pot sa am timp si curaj si resurse sa "revin" la tine mai buna!"

Minunatele povesti nenorocite.

            De ce ne place sa citim sau sa ascultam "povestile" altora?! De ce ne cufundam adesea in lumile care ne asteapta tacute si nerabdatoare printre randurile filelor de carte? Dorim sa evadam satui sau plictisiti de viata? Suntem doar curiosi de continut? Cautam ceva sau pe cineva acolo? - DA!  Ne cautam pe noi insine. Tanjim dupa similitudini. Cautam experiente similare, doar pentru  a vedea pe ce drumuri au apucat-o altii, sau cum a rezolutionat povestea daca/cand au simtit/actionat aproape la fel ca si noi.
          De cele mai multe ori e in zadar.  Asta e pe cat de banal, pe atat de interesant. Banal - pentru ca experientele sunt aceleasi, indiferent de gradul de "evolutie" al speciei umane. Bineinteles, cand spun aceleasi, ma refer la simtaminte si la ideile de baza in jurul carora ar trebui sa functioneze o societate din toate timpurile (si totusi mereu a functionat pe dos, in ciuda mintilor evoluate, care au incercat si au luptat sa dea un minim simt al ordinii si echitatii, fara a ingradi libertati fundamentale ale omului), sau cele care fac un suflet sa vibreze...
         Dar, pana la urma, cine asculta?! Cei care asculta, teoretizeaza si ei la randul lor. Cei care au puterea de a actiona, respira muuuult prea confortabil in propria ignoranta. O sa spuneti ca daca vrei, poti actiona. O sa-mi dati teorii culese sau cultivate, la care partea stanga a creierului meu le ovationeaza si-o va face mereu. Ei bne, daca spuneti asta, sunteti si voi tot niste teoreticieni. Nu e ironic?!
        Daca vorbiti din prorprie, experienta, impartasiti-o si altora. Daca ati invins sistemul prin lupte drepte si cu sufletul curat, spuneti-ne ca se poate! Avem nevoie de povestile voastre. Ne-am cam saturat de drame inutile. Toti vrem sa ne fie bine. Binele nu trebuie tinut in secret. NU in momente in care RAUL face parada imbracat in BINE!!!
      Eh...dar cine sunt eu sa spun ce-i rau sau bine?! O sa aflu de la tine, iar  tu o sa-l primesti de la mine! O sa dam mai departe si noi ...tot ce-avem. Dintre toate povestile, nu o am decat pe a mea...cateodata o blestem, alteori imi e draga. O sa vi-o spun candva. Din tot ce-i rau, a rezultat si "bine". Acel bine pot si o sa il impart cu voi. 
      Dat voi?! Ce-i bun in povestea voastra buna-rea?! Ce ati invatat din ea? Cat/ce credeti ca mai aveti de invatat? Ce vreti sa transmiteti mai departe? 

Ce ne facem...?!

Sa fim seriosi, unii dintre noi o ducem mai greu decat altii. Pentru unii e necesar doar sa respire, ca de restul de ocupa…circumstantele. Altii se chinuie de cand se stiu. Lupta si ei cu toate mijloacele pe care le au la indemana sau si le creeaza. Dintre cei care o duc greu rezulta doua categorii: cei care isi fac loc ca serpii pe unde se duc si cei care incearca sa lupte cinstit. Discutiile despre cea de-a doua categorie sunt déjà mai mult decat supra-saturate. Dar eu nu vreau discutii. Vreau doar sa va intreb, daca mai sunteti pe-acolo pe undeva voi, cei care luptati cinstiti, cat de des va vine sa urlati pentru toate rahaturile, nedreptatile, lipsa de logica, inumanitatea si rautatile pe care le vedeti in jur?! Am incercat si incerc inca “positive thinking” pe langa lupta-mi (aparent) inutila… Nu ma deranjeaza faptul ca multi ma privesc exclamand “Uite si la nebuna asta, ce fraiera e!” – prostiile astea nu m-au atins niciodata. Eu vreau doar sa reusesc sa duc un trai decent, pe capsorul meu. Nu va condemn nici pe voi, copiii mamicii si ai taticului, care aveti totul pe de-a gata. Nu va condamn nici pe cei ce sunteti nevoiti sa luptati murdar.   Vreau doar sa stiu, ce ne facem noi, astia “fraieri”, noi, cei care avem curajul sa mai luptam cinstit…. Noi INCOTRO, dragi prieteni?

Picatura de apa din desert.

             Se pare ca din cand in cand ne mai iubeste si pe noi cate cineva. Asa ne mai trezim cu cate un zambet tampitel pe fata si ce sa si facem?! - In timp, iubim si noi inapoi mai mult decat credeam vreodata ca se poate. Fara tunete si fulgere. Fara drame inutile. Fara reprosuri si jocuri meschine! Ii iubim caldut, constant si sincer, pentru echilibrul despre care ne reamintesc de fiecare data ca suntem capabili singuri sa-l dobandim, Ii iubim pentru ca ne iubesc liber, fara a naste in noi atasamente bolnavicioase. Ii iubim nu doar nesabuit. Ii iubim cu sufletul, mintea si corpul pentru ca ei sunt exact ceea ce aveam mereu nevoie si nu credeam candva ca vom gasi in altcineva in afara de noi insine. Ei sunt intruchiparea noastra in cea mai minunata forma. :)

Have you ever felt... TIRED?

The first thing WE’RE TOLD about life as children is that in the end the good prevails over bad, that the evil forces are punished and destroyed by the good. But is it?! Might be… But the good never comes without a glimpse of evil, just as the bad never arrives without a ray of hope.

Nonetheless, the first thing we LEARN about life as we grow up is that there’s nothing good or bad about it. It’s just you and a sea of many other “you” struggling to find their way. For every you and every me, might be a right and wrong, a good or bad that most certainly are not the same for each of us.

The FUNNY thing about life is that we’re all galloping like crazy through the maze missing the point by trying so hard to make one.

The CRAZY thing about life is that we all know that, or realize it sooner or later, but as much as we preach it to ourselves and others, we often find ourselves caught in the maze, especially when we think we’ve paid our dues and learned our lessons. It’s that moment when we decide to get some rest, like the 5 minute nap in the morning that eventually gets us to sleep overdue. But what else can one do when they’re too tired? 

Does the concept of “tired” really exist or do we tend to use it frequently as an excuse to not take charge anymore when the ship is sinking, to bail ourselves hoping that something or someone else will save us.?! We know that’s never possible, yet our subconscious universally acts on each and everyone of us like this, from time to time. It might just be an “error” in our “system”. Maybe we’re just like computers…We shut down when we’re overheated only to restart, with most of our activity lost, being forced to start it all over. Or is it in fact a blessing the opportunity of a fresh start?! Don’t we all dream of escaping?! Who knows?!

Maybe we just get tired of fighting all those monsters outside and inside of us...Or maybe we're just confused by realising they're not there at all and all our struggles have been in vain, because they taught us that life had to be complicated. And it's not...It's nothing more than a rumour killed before it spread out. That’s why we might feel the need to complicate it and get tired. We might be too afraid that there might be nothing else or we may find ourselves being too coward to see the beauty and make the most of it. How much of what we're willing to admit to ourselves can really "beat" the "tiredness"?!

Mic "preview" scos din context

Ne educam si ne reeducam pana la sfarsitul vietii. Ne gandim si ne razgandim chiar si cu privire la ceea ce ne face fericiti... Tragediile ne devin comedii in timp. Iubirea - un dor de ceva aromat sufleteste, suferintele ei se transforma intr-o lacrima si-apoi un zambet cu iz nostalgic datorat, in mare parte, ideii de “Ce copii eram!/ Dar ce prostuti am fost atunci cand…”. Nimic nu mai pare negru si alb, cu timpul. Exista doar diferite nuante de gri si din cand in cand, cand mai prinzi pe cine sa iubesti, mai apar culori diverse, un curcubeu mai mult sau mai putin durabil. Ne mai suspendam in afara noastra si ne urmarim miscarile in interactiunile cu ceilalti. Ne setam in planul propriului observator, in incercarea obiectivitatii. Ne punem in pielea altora. Le simtim suferintele, pentru a-I putea ajuta. Alteori, observam ce le face sufletul sa vibreze pentru a le aduce un zambet autentic, un moment, o experienta fericita. Observatorul impartial ne face sa mai lasam ego-ul in pace. El ne permite sa dam curs umanitatii din noi. Iar, din cand in cand, mai intalnim cate o “oglinda” umblatoare. Ce-I drept, unele sunt mai crapate. In altele ne vedem doar partial: uneori  vedem doar trasaturile frumoase, alteori par monstruoase. Dar totusi, cateodata, apare oglinda in care ne reflectam perfect. Si cand apare, daca nu ne place de noi, nu o sa o luam in seama. O sa o evitam. Cine s-ar uita vreodata la ceva ce nu ii face placere? Cine si-a vazut partile negative in cineva, fara sa realizeze,  poate, a fugit in directia opusa. Cu totii ajungem, la un moment dat, sa...

TO BE CONTINUED...

Lasa-i sa vina!

E o lume in care rautatea e imbracata in soapte duiase si promisiuni nefaste,

Unde adevarul, iubirea si dreptatea par doar niste concepte de basme.

Iti spun doar un lucru, pe care sper sa-l tii minte:

Cel ce-ti ranjeste, te poate, oricand, vinde!

Iubeste-l, copile, pe cel ce nu minte

Si nu innabusi raul in tine!

Transforma-l in bine

Si da-l mai departe in lume!

Ajuta-l pe orb lumina s-adune!

Nu te limita doar la a spune,

Cand, cu fapta, poti aduce o minune,

In viata care-atarna de un fir de ata,

Gata sa se rupa, de nu se agata.

Arunca TU sfoara ce poate s-alunge

Un intuneric lasat de ganduri obscure!

Ajuta-ti aproapele! Doar tu esti in toti!

Nu ii lasa sa se transforme in roboti!

Fa-ti o armata din spirite tari,

Un lacas de iubire in suflet si cauta sa ai cui s-o dai!

Cu pasiune cred ca prin bine putem face o diferenta

Si ca impreuna putem duce o lupta fara violenta.

Ne vor auzi cand vom rasuna de iubire.

Ne vor vedea cand ii vom Acosta cu lumina.

Ne vor simti cand vom tine strans cu dintii de BINE.

Simfonia noastra nu e facuta pentru surdina…

Asa ca lasa-i….dar lasa-i sa vina!!!